Prea de tot

Just another WordPress.com weblog

Archive for Aprilie 2010

Bagheta magica a IT-istului de primarie

leave a comment »

In conditiile in care, in unele dintre cazuri, Primariile de sector se iau cu altele si mai uita / igonra / amana sa posteze, pe site-ul institutiei , cu minimul de 3 zile inainte anuntul cu privire la sedintele publice , echipa proiectului suna, sistemtaic, sa intrebe: pe cand va intruniti, stimati consilieri? Pe 27 Aprilie, Primaria sectorului 4 ne anunta: pe 29, ora 15.30.

Azi, pentru a ne asigura ca toate cele necesare asistarii noastre la sedinta sunt cum ar trebui sa fie, sunam sa ne reasiguram. Doamna ne spune ca, intr-adevar, sedinta a fost anuntata a avea loc azi, insa din cauza unor probleme, a fost devansata cu o zi. Carevasazica, a fost ieri, deci am ramas fara obiectul monitorizarii – sedinta. Descumpaniti, insa instigati la circumspectie de aceasta veste, explicam ca pe 27 am fost anuntat ca sedinta va avea loc azi. Doamna, usor iritata, ne explica cum ca ceea ce noi afirmam este imposibil. Sedinta a fost anuntata inca de vineri ca fiind devansata. Traducand, mintim. Am renuntat la frontul telefonului de pe 27, nu aveam cum sa dovedim ca acel telefon chiar a fost real. Insa descumpanirea ramane – si cum a fost anuntata aceasta intarziere? Firesc, catre cetateni, pe site. Ii explicam doamnei ca avem site-ul deschis pe durata conversatiei si ca acolo este anuntata a avea loc pe 29. Imposibil, din nou, de la celalalt capat. „Noi ne-am facut datoria”. Si totusi, fortand o conversatie care, in mod cert, se dorea cu ardoare a fi abandonata de interlocutor, insistam ca site-ul, principala spre unica platforma de comunicare intre cetateni si primarie, indica data de azi pentru sedinta.

Definitia Doamnei-Orice-Functie-O-Avea-In-Primarie: „datoria noastra este de a solicita modificarile pentru site echipei tehnice. Daca acestia nu au operat modificarile, nu este problema noastra”. Intrebarea fireasca, in logica oricarei discutii cu o entitate publica – nu institutia isi asuma raspunderea pentru comunicarea via site? Bineinteles ca nu, raspunsul doamnei.

Astfel ca, transparenta decizionala la Primaria de sector 4 este total la discretia personalului tehnic. Mai mult, avand in vedere ca institutia nu isi asuma raspunderea pentru continutul site-ului, sa nu ne mire daca vom gasi pe site retete culinare, trasee turistice din Canada ori detalii cu privire la retelistica si echipamente IT.

Cerem Primariei Sectorului 4 sa ne dea numerele de contact ale departamentului IT pentru ca, pe viitor, sa le directionam cererile ce vizeaza infromatii de interes public.

Anunțuri

Written by Irina Zamfirescu

Aprilie 29, 2010 at 11:20 am

Si Domnul a zis: „Sa se defriseze 4 hectare!”

leave a comment »

Aparent deviant, numarul masinilor angajate in trafic este invers proportional cu sporul natural. Defetismul mioritic pare preschimbat, in societatea moderna, in frustrari specifice capitaliste. Doua masini per familie, familiile recunoscute de stat ca institutii ori concubinaj, ajung toate, in diferite momente ale zilei, in trafic.

In Targu Mures, traficul a ajuns la osul surescitat al administratiei locale. Inca de prin anul 2000 se discuta, se calculeaza, se negociaza si se planifica o centrura ocolitoare. Centurile sunt bune si daca mai si ocolesc, sunt minunate. De ce discutiile dureaza 10 ani? Pentru ca Romania este recunoscuta ca o tara cu un mare apetit pentru discutii.

Inainte de orice, proiectul care aduce modificari la nivelul geometriei urbane necesita un studiu de impact. Acesta apreciaza efectele pe care un proiect le are asupra: mediului, dezvoltarii armonioase a orasului, factorilor sociali si economici. Se ia proiectul si se trece prin furcile caudine ale tuturor posibilitatilor. Pentru proiectul soselei ocolitoare au fost realizate doua astfel de studii.

Primul a suferit de doua boli cronice ale dezvoltarii urbane: anti-eco si expirat din pricina discutiilor mai sus descrise ca fiind mult prea lungi.

Discutia a ajuns pana la cele mai luminate capete ale statului. Si aici vorbim de capete de resort. Domnul Borbely si-a dat si el cu parerea si cu avizul. Daca prima varianta viza despadurirea a aproximativ 8 hectare, dl. Borbely, probabil obisnuit cu injumatatiri de buget pe timp de criza (sic!), a semnat documentul care nu permite mai multe de 4 hectare de padure doborata.

Acesta a fost contextul. Acum, sa intram in sedinta de consiliu care a avut loc la Targu Mures si care a fost anuntata, laudabil, in presa locala si prin afise stradale – barfa municipala pe tema acestui proiect. Carevasazica, toata lumea este poftita sa participe, insa nu toata lumea este invitata. Dintre cei invitati, cu inalta si distinsa atentie si consideratie, de municipalitate: preoti, presedinti de asociatii de locatari, cetateni de onoare, profesori universitari.

In mod cert, cetateanul este de onoare daca municipalitatea ii ingroapa in ea onoarea. Conform zicalei cu mana ce hraneste si cainele, cetateanul nu va renunta la onoarea de a plati abonamente la servicii publice injumatatite. Concluzia onorabililor: proiectul este minunat, initiativa laudabila, iar padurea victima colaterala.

Reabilitarea termica castiga simpatia cetatenilor. Simpatia cetatenilor aduce prestigiu presedintilor de asociatie. Prestigiul aduce bani. Este un silogism in mai multe etape, insa descrie clar firul rosu al relatiei dintre administrator public si adminitrator de bloc. In definitiv, marimea nu conteaza – iar administratorii intre ei sunt colegi, deci se sustin. Concluzia administratorilor:  proiectul este necesar, initiativa demna, iar padurea, si ea, in drum.

Dar ajungeam la cea mai cvasi-liberala categorie socio-profesionala: preotul. Conform fisei de post, preotul propavaduieste cuvantul Domnului. Firesc, Dumnezeu trebuie intrebat ce vrem sa facem cu gradina lui, de unde si invitatia adresata preotilor. Insa preotul uita pe cine reprezinta si negura uitarii se asterne pe constiinta lui – el reprezinta 70.000 de enoriasi! Deci, in Targu Mures, pe cap de preot, stau (spiritual, evident) asezati cumintei si obedienti 70.000 de enoriasi. Oile Domnului sunt devotate si mereu gata de a impartasi punctul de vedere binecuvantat. Nu-i de mirare ca toti vad in padure un lucru necurat, strategic plasat de Satana, in drumurile cotidiene spre si dinspre, firesc, biserica prelatului.

Aroganta de a te erija in vocile asa zisilor enoriasi ascunde mai mult decat oprimism duhovnicesc. Mai mult, sunt tentata sa fac calcule ce tin de dari netrecute prin catastiful financiar al institutiilor statului – daca chiar are acest numar de enoriasi, credinciosi activi si cu teama de cele de sus, ganditi-va cati mor, cat se casatoresc, cati isi boteaza pruncii.

Dincolo de suspiciunile deloc noi ce planeaza asupra preacinstei unor preoti, incurajam acest prelat sa candideze pentru postul de primar chiar el. Daca exista 70.000 de oameni care converg in opinii cu el, are asigurati suficienti votanti cat sa sparga piata electorala.

Written by Irina Zamfirescu

Aprilie 27, 2010 at 5:47 pm

Casa Radio nu e acasa

leave a comment »

Spiritualismul  profund colctiv al epocii comuniste a generat ideea de cladire-casa. Asa a aparut Casa Poporului. Dupa `89, ideea de casa a fost imprumutata de noii capitalisti, proiectul imobiliar Muzeul Republicii Socialiste Romane fiind redenumit Casa Radio. Vremurile se schimba, regimurile la fel, astfel ca societatea profund capitalista o vrea Casa-Mall. De ceva ani insa, cladirea de la intersectia dintre Splaiul Independentei si Calea Plevnei este suport pentru bannere publicitare.

Casa Radio are o istorie pe cat de lunga, pe atat de inutila. Constructie surpinsa de revolutie cu finisajele in vine, aceasta pacoste imobiliara a devenit un junghi in coasta administratiei. O cladire mastodont, nefinalizata, care ar presupune costuri uriase de amenajare. Insa banii publici trebuie adiministrati parcimonios, iar chibzuinta cere investii pe masura.

Astfel ca orfana constructie este aruncata pe piata adoptiei-imobiliare prin parteneriat public-privat. Cladirea prezinta multe avantaje: este pozitionata central, pe langa cele 35.000 hectare construite mai sunt cel putin altele 55.000 construibile si inca alte beneficii care rezida in natura parteneriatului care, in multe dintre cazuri, pare a fi mai mult o afacere decat un parteneriat.

Previzbil, Casa Radio a disparut lent pentru a face loc proiectului Dambovita Center. In ciuda intelegerii intiale conform careia fatadele aveau sa ramane intacte – din vechea cladire au ramas doar doua corpuri.  Si cum maximizarea beneficiilor este un principiu al economiei care nu se intersecteaza cu necesitatea ecologica, proiectul a inghitit spatiul verde din spatele cladirii, facand loc fundatiilor pentru cladiri de birouri, hotel si o roata gigant. Municipalitatea linisteste ONG-istul inflamat: vor fi dezvoltate spatii verzi de-a lungul raului Dambovita. Vorbim de acele spatii aparent abandonate, conservate cu atentie si precautie la nivelul unor parloage, pentru a inflori atunci cand betoanele vor domina zona Eroilor. Iata si o externalitate pozitiva.

Proiectul propus este susceptibil de a genera numeroase probleme. Sa luam o problema la intamplare: traficul. Orice Mall atrage un impresionant numar de masini care, in asonanta cu fitele, isi maresc volumul odata cu trecerea vremurilor. Mai mult, cladirile de birouri si hotelul sunt construite pentru a fi utillizate de oameni. Iar oameni se transporta cu masinile. Astfel ca iuresul actual din aceea zona va fi completat cu noi si multe masini. Iar pentru a le parca, constructorii pregatesc 3500 locuri de parcare. Cel ce considera raportul dintre aceste locuri de parcare si numarul de masini ce se vor perinda prin aceste locuri ca fiind rezonabil este fie naiv, fie investitorul acestui proiect.

Lucrarile au inceput in anul 2005. De-asemenea, si circul. Bubuiturile explozibilului, atent si cu o admirabila consideratie anuntate pe garduri, au fost de mare alinare pentru pacientii spitalului Universitar, fiind uneori extrem de util sectiei reanimare, putand sa trezeasca mortii din somn. Dupa ani de lucrari la acest proiect, bucurestenii au ramas cu ochii in praf: constructia, ciuntita de o bucata considerabila, isi asteapta spasita iesirea din criza in care este incremenita si ea, ca intreaga tara.

Proiectul sta, criza la fel. Insa au fost gasite utilitati imediate celor doua naluci ramase din vechea cladire – arborate de-a latul cladirii, stau reclame care, fie criza cat de grea, tot genereza un minim venit. De-a stanga, o reclama  Skoda, de-a dreapta o reclama fantomatica. Aceasta din urma, neasumata de nimeni, are tupeul de a genera simtiri aproape erotice in sufletul trecatorilor ce isi au dosarele pe masa analistilor bancari. „Aici ar putea fi construite 50 000 de locuinte pentru tineri. Daca s-ar colecta la bugetul de stat 1 miliard de euro, cat se pierde anual din contrabanda cu tigari”. Si cu asta, statul s-a spalat pe maini- Proiectul Dambovita Center este consecinta directa a traficului de tigari. Beat this if you can!

Pe corpul din stanga, sfidarea se combina armonios cu totala lipsa de profesionalism a PR-istilor de la Skoda: „Noua Skoda Superb Combi. Eleganta spatiului”. Care eleganta? Care spatiu?

Eleganta, spatiu - toate cele ce nu sunt

Eleganta, spatiu - toate cele ce nu sunt

Written by Irina Zamfirescu

Aprilie 17, 2010 at 8:07 pm

Bahto velo velo!

leave a comment »

Bicilistul din Bucuresti are o trasatura pe care putini altii o au: incrancenare. Buba vine inca de la motorul generator al statutului de bicilist – pedaleaza pentru viata ta!, relaxarea la ghidon fiind o utopie urbana.

Incrancenarea de mai sus isi are originea in multiple cauze: benzile speciale pentru (anti)bicilcisti, soferii din spatele traficului, pietonii de pretutindeni, biciclistii.

La presiunile organizatiilor non-guvernamentale, primariile din toate sectoarele au cugetat: sa se faca piste. Si s-au facut. Din pacate organizatiile s-au oprit la argumentarea oportunitatii efectuarii pistelor. Deci primariile le-au facut dupa chipul si asemanarea lor: ineficiente, pe-alocuri, de nefolosit, presarate cu obiecte de mobilier urban. Calul de dar nu se cauta la dinti, insa cand calul se dovedeste a fi o martoaga demult stirbita, iti vine sa nu primesti darul. Bordurile inalte fac efectiv imposibil de utilizat biciletele de oras, lipsite, in majoritatea cazurilor, de amortizoare. Oare Bucurestiul sa nu fie oras? Si daca reusesti sa sari peste bordura, este posibil sa ramai proptit in santuletul ce traverseaza pista pentru ca, de ce nu, lucratorii au lucrat ceva exact pe culoar. Iar daca bicilistul doreste sa simta briza racoroasa si dubios mirositoare a Damovitei, zig-zag-ul in lungul raului il va linisti pentru o perioada de timp de la utilizarea benzii. Si, pentru a epuiza argumentele futilitatii acestui culoar plapand si galbui, va aducem in text tonetele de/cu/pentru flori. Pete de culoare urbane, stau bovarice si sfidatoare, de-a lungul si de-a latul pistelor, camarute din PVC. Plecam de la premiza ca aceste stabilimente functioneaza in legalitate. Ghiciti cine le-a dat autorizatiile.

Dar, dincolo de benzile galben-inutile se intinde carosabilul salbatic. Pentru a fi sofer in Bucuresti trebuie sa ai: rabdare, carnet de conducere, specific categoriei, o carte buna la indemana si o butelie in portbagaj. Sunt si soferi care zambesc bicilistului. Pe cuvant. In fata acestora ma inclin si ii exonerez de la categoria soferilor mai jos prezentati. Pentru ca multi dintre soferii din Bucuresti nu stiu a cuprinde cu gandul categoria participantului la trafic: participantul este acela care participa (sic!). Astfel ca avem: soferii, pietonii care sunt nevoiti sa utilize trecerile de pietoni (pentru a da un rost acestor treceri) si orice alte vietati care, intr-o forma sau alta, au de-a face cu traficul – politisti ce dirijeaza traficul, catei dezorientati ce vor la radacina copacului de viz-a-viz si bicilistul. Cu totii, conform luxului democratic, avem dreptul de a utiliza drumurile publice. Daca esti sofer, semnalizeaza la orice miscare de volan – bateria masinii tale se poate realimenta, nu-ti face griji. Daca cobori din masina, nu deschide portiera cu ochii inchisi – s-ar putea sa calci pe capul unui bicilist. Daca vezi un bicilist care vine spre tine, tu ruland intre niste dungi galbui, pe un trotuar, nu calca accelerat cu dintii inclestati – esti musafir pe parcela altcuiva. Iar daca claxonezi la mai putin de 5-7 metri de roata din spate a unui biclist, fa-ti timp in agenda de un drum la un service auto pentru indreptarea capotei. Este greu sa fii sofer in Bucuresti, dar este si mai greu sa nu fii atunci cand esti in trafic.

Despre pietoni, numai de bine. Ce prejudiciu ar putea aduce niste oameni ce merg? Mersul este, conform spuselor medicilor, sanatos. Bicilistii insa pot avea o relatie usor atipica cu acestia, relatie care este cauzata tot de municipalitate. Astfel ca am ajuns sa ne revendicam reciproc trotuarul. Jumatate mie, jumatate tie, dar care jumtate? Aceea dintre dungile galbene este a bicilistului. Insa dungile galbene in unele dintre zone, coincid cu marginile trotuarului. Cum facem imparteala? Cu invective, recunoscute popular ca injuraturi. Iar daca totusi e spatiu pentru toata lumea, pietonul nu intelege sa faca uz de cumpatare in utilizarea spatiului –  fie ca merg in grupuri-insirate (4-5 persoane, umar langa umar, de la stanga la dreapta, din bordura in bordura), fie merg in deriva, virand neasteptat si surprinzator pentru roata din fata a bicicletei. Pietonii din toate sectoarele Bucurestiului ar trebui sa stie ca nici bicilistii nu s-au vrut impleticitii printre picioarele lor.

Glumim doar

Glumim doar

Ultima dintre categorii, paradoxal, este chiar bicilistul. Nu ne putem delimita de subspecia biciclist agresiv, care se ipostaziaza in toate si in fiecare dintre trasaturile mai sus  enumerate. Uneori, biciclistul cu pricina pare sa isi asume toate metehnele soferilor si pietonilor mult huliti. Mersul pe bicicleta este un mars de protest pentru el. Existenta lui sta in umbra unor conspiratii globale. Evident, face toate conexiunile intr-un registru suburban si sub-biciclistic. Incrancenarea lui este atat cea pe care o poarta, cat si aceea pe care o provoaca.

Written by Irina Zamfirescu

Aprilie 13, 2010 at 8:25 pm

Disfunctii urbane

leave a comment »

In ultimele zile, orasul a fost tot mai adesea comparat cu jungla. Discursul jurnalistic intra in clisee de sezon: un spatiu antropizat din regiunea temperat-continentala este comparat cu un spatiu salbatic si ecuatorial, greu accesibil, asa cum il recunoastem doar din pozele si documentarele de la televizor. Insa, cat de legitima este o asociere intre cele doua dimensiuni?

Bucuresti, miezul unei zile aglomerate si innorate. Un motociclist de peste 1,80 metri se inghionteste, la propriu, cu un nene mustacios si burtos, care nu pare sa aiba mai mult de 1,60 metri. Scena se consuma in plin trafic. Nenea caruia nu i-a fost harazit sa fie cool si inalt, dar care detine o frumusete galbena de Dacia 1300, cere un time-out cat sa se indrepte spre portbagajul masinii. De acolo extrage o butelie de gaz (probabil goala) pe care o transforma in scut si incepe sa-si intimideze adversarul motociclist. Stop.

Daca facem o minima analiza pe acest cadru, observam ca nu intrunim conditiile minime pentru a fi gazduiti de o jungla. Nici unul dintre protagonisti (motociclistul inalt, soferul cu butelie si cameramanul pasiv si amator) nu pot nutri la titlul de rege al junglei. De fapt, nu pot fi nici macar niste larve in acel ecosistem. Facem aseasta presupozitie, deoarce aceste animale urbane au un potential autodistructiv greu de gasit in literatura de specialitate.

Vehiculele care stranguleaza traficul sau care incearca sa se strecoare pe langa ringul de box ar putea fi comparate cu niste liane sau arbusti. Asta doar daca ai fi Pablo Picasso. Vegetatia luxurianta din jungla este un obstacol apriori pentru elementele din afara ecosistemului. Or in cazul orasului, vehiculele care ne asigura noua transportul intre doua scene de lupta si alte trei de injuraturi, in mod categoric sunt controlate de aceste fiinte bipede despre care am spus ca nici macar larve n-ar putea fi intr-o jungla sadea.

Daca e sa judecam situatiile acestea dintr-o perspectiva antropologica, am putea gasi niste explicatii plauzibile. Ghertoiul de bloc a ajuns la un nivel de confort maxim care il alieneaza. Vanatorul de alta data face mici comisioane prin oras pentru mama soacra. De exemplu, sa-i schimbe butelia de gaz. Cei mai seducatori masculi ai tribului si-au tras motor si agata pustoaice de 16 ani. In ultimele mii de ani, instictele animalice au fost educate si reduse la scara. Procesul de dezanimalizare s-a accelerat profund in ultimele trei secole, de cand cu revolutia industriala. Asadar, Homo Sapiens Sapiens de astazi nu mai are nici coltii atat de puternici, nici muschii atat de fermi si nici privirea atat de agila.

In ciuda acestor factori care au alterat metabolismul speciei umane, se intampla sa mai asistam la mici rabufniri ale omului ancestral chiar in zilele noastre. Fix in mijlocul traficului nostru. Barbati nemultumiti de micimea lor (masurati cum vreti dumneavoastra) se dueleaza verbal si fizic, sfidand secolele de educatie bisericeasca sau laica. Cu priviri bovine si transpirate, incearca sa-si avertizeze partenerii din trafic ca ei pot manca o gazela (sau un hamburger) fara sa foloseasca focul!

Nu vrem sa intram in butade moralizatoare. Nu ne pasa de traficul din orase. Nu ne pasa ca soferii se bat sau ucid oameni. Pur si simplu, vrem sa le aducem in discutie, dincolo de „jungla” si „oras”, pe partenerele de viata ale cavalerilor din trafic. Incercam sa punem bazele unei miscari de solidaritate cu aceste domnite care nu au avut norocul sa-si lege destinele de barbati adevarati.  Suntem profund ingrijorati ca, inafara poluarii si a incalzirii globale, specia umana este amenintata de un nou pericol real.

Barbatia nu se mai consuma in dormitor, ci se mimeaza in trafic.

Written by Irina Zamfirescu

Aprilie 10, 2010 at 9:23 am

Nu ne mai mancati trotuarele!

with 2 comments

O saorma trebuie sa priasca. Nu poti lua lipia suprasaturata de grasimi la subtioara si sa pleci sa infrunti Bucurestiul. Asa s-au nascut restaurantele-trotuar. Care trotuar? Al meu, al tau, al lui – al nostru, al tuturor.

Saormeriile sunt circul foamei al societatii capitaliste – oricine vede ce, cat si cum mananci.

Aglomeratiile urbane s-au pricopsit cu tot soiul de stabilimente amplasate strategic. Tine de spiritul comertului: ca sa-ti mearga afacerea, ai nevoie de vad. Or vadul este, de regula, intr-o zona supraaglomerata din oras. In cazul saormeriilor insa, patronii au plusat. Si-au dat seama ca nu este suficient sa ai vad. Trebuie sa fii, la propriu, in mijlocul vadului. Adica, taman acolo pe unde trecatorii grabiti incearca sa se strecoare printre masinile parcate pe trotuarele capitalei.

Pentru ca piata este deschisa, statul incurajeaza competitivitatea, iar saorma merge la romani, fiecare foarte mic intreprinzator trebuie sa fie vizibil, zgomotos si olfactiv prezent pe piata. Olfactiv, se rezolva atat, dar atat de simplu – nu cred sa existe legiferat sectorul olfactiv. Daca gazul tevilor de esapament sunt noxe, emanatiile saormei sunt miresme. Nu mi-a fost dat sa aud un discurs public despre caracterul nociv al acestor mirosuri. Poate nu este si cei ce se plang dau semne de aristocratie.

In ceea ce priveste zgomotul, saorma merge mai bine pe muzica. Nu o sa pic in pacatul saormarilor manelisti – nu cred in existenta acestei categorii. Slabiciunea in fata saormei nu are statut social, financiar, educational, etc. Cu totii, in fata unei saorme, suntem tabula rasa. Coloana sonora a saormei are o singura trasatura generalizatoare: rasuna!

Si ajungem la ceea ce genereaza furie: cum se impun aceste stabilimente ale foamei vizual. Sa luam un exemplu intamplator: saormeria din capatul strazii Selari ( acolo unde da Lipscaniul  in Dambovita). Mai mult decat carpeta verde iarba wanna-be, este instalata, subtilizand mai bine de jumatate de trotuar, o bara de inox. Pare un verdict manihesit si elitist: cei impresurati de semicercul descris de bara sunt cei alesi! Pentru restul, sucuri gastrice acide, moartea papilelor gustative si sa va chinuiti in chinul etern al inghesuielii pe un trotuar pe atat de mic pe cat sunteti de oropsiti ai soartei culinare!

Saormeria din apropiere de Gara de Nord a ridicat miza: a pus pe frumoasa carpeta mese destinate, evident, mancatului. Mesele sunt inalte, cu scaune elegante, demne de o zona precum aceea. Pentru ca master-chieful are nevoie de liniste pentru a se reculge si a pregati prea-delicioase saorme, deosibta locatie a integrat trotuarul in propria-i administrare. Trecatorul ce indrazneste sa nu fie client calca cu sfiiciune pe carpeta verde, jenat fiind ca isi pune talpile pe ceva ce nu ii apartine. Uita ca dedesubtul carpetei este trotuarul – unul public, asa cum orice trotuar este in virtutea utilitatii lui si a functiei cvasi-primare umane de a merge.

Mancarea gunoi, asa cum este denumita institutional saorma, aduce verdele in Bucuresti. Nu vrem noi mai mult verde? Poate este raspunsul firesc al al intreprinzatorilor la cerintele noastre. Stabilimentele foamei se intersecteaza cu apetenta cromatica a vietii sanatoase. Trebuie sa zambim macar bunavointei de a alege pentru aceste carpete urbane o culoare pe care noi o invocam des.

Pe masura ce apar noi saormerii, ne dispar trotuarele. Saormeriile apar pe masura ce oamenii sunt infometati. Si iata un stralucit rationament, in virtutea acestor doua argumente: ne mancam propriul tortuar!

Din nou, saormerie

Din nou, saormerie

O saormerie

O saormerie

O alta saormerie

O alta saormerie

Written by Irina Zamfirescu

Aprilie 7, 2010 at 2:33 pm

Publicat în Comportament urban

Tagged with , , ,