Prea de tot

Just another WordPress.com weblog

Archive for Iunie 2010

Planeta Sectorul 5

with one comment

Eficienta institutiilor publice este dependenta de existenta unui sistem functional. Functional asuma mai multi parametri, nu neaparat dependenti de deontologie, cat de simtul comun. Comunicarea: site-ul, telefonul, faxuri si registratura sunt principalele mobile si imobile de comunicare intre cetateni si institutie.  Transparenta decizionala: facilitata de cele mai de sus, asuma un flux continuu si directionat dinspre institutie inspre cetateni. Climatul general: componenta fireasca, inevitabila a oricarui organism format din oameni care trebuie sa colaboreze. Triada aceasta fundamenteaza functionalitatea sau, in cazul de fata, disfunctionalitatea uneri instituii publice.

De exemplu: Primaria Sectorului 5. In vederea unei lecturi facile, va invitam sa va aruncati un ochi pe http://www.sector5.ro/ . Daca domnul Vanghelie nu ar fi in constiinta populara si chiar in ethosul comun al Bucurestenilor, site-ul nu v-ar ajuta sa aflati cine-i domnul cu stampila. Fie domnul Vanghelie s-a dezis de site, fie site-ul l-a bagat in spam pe primul cetatean al sectorului. Tot o scanare relativ in diagonala a siteului ne arata: ultima actualizare a fost efectuata in 10 mai. Din 10 mai incoace (adica 28 iunie), Sectorul 5 este intr-o stare de criogenie administrativa. Ceea ce intriga este lipsa anunturilor a sedintelor publice. Intriga, in cazul de fata, este a celor neinitiati. Oricine care a avut de-a face cu acest exercitiu necesar administrativ – sedintele consiliului local, stie ca Sectorul 5 se aduna spontan, iar aceste aceste sedinte sunt emanatii ale aceleasi spontaneitati. Site-ul nu a functionat mai bine de o luna (aprilie). Telefonic, raspunsul implacabil: Stim, incercam sa il reparam! Dupa ce site-ul si-a revenit in simtiri, se afla in stare comatoasa, iar stirile care se perind in fata utilizatorului sunt acelea cu privire la directorii si adresele postale ale scolilor de pe raza sectorului, intr-un demers laudabil de incurajare a scolarizarii. Daca cetateanul persevereaza, suna la secretariatul Consiliului Local unde zilnic, iritata, insa perseverenta, dna. anunta cum ca nu s-a stabilit data sedintei. Si toate astea pana cand: Maine, maine este sedinta. Euforia vestii contracareaza consternarea: legea conform careia orice sedinta publica trebuie anuntata cu 5 zile inainte pare un moft.

Mutandu-ne, in cadrul aceleiasi institutii, insa la comisia de urbanism: sedintele acestora sunt saptamanale si publice, conform statutului. Raspunsul doamnei secretare, alta decat cea deja mentionata: membrii comisiei se intrunesc cand considera de cuviinta. Se strang si discuta. Dumneai nu poseda cunostinte para-administrative de a intra in mintile membrilor consiliului si a vedea necesitatea. Cand sunt, sunt.

Iar situatiile mai sus detaliate sunt, din nou, prilejuri de bucurie maxima si acest lucru pentru ca fie doamnele secretare raspund, fie ca postul telefonic nu este temporar deranjat, asa cum este la momentul depanarii acestui text.

Viata in cetate poate deveni extrem de banala. Hazardul probeaza insa uneori teorii ale ridicolului la care si Proust ar privi descumpanit. Generalizarea este un act interzis unei minti reflexive si articulate, dar cand Primaria Sectorului 1 raspunde la intrebarea cu privire la data sedintei publice a consiliului local cu “exista un zvon, insa nu il putem confirma: maine”, iar la ora 16:20, cu 10 minute inainte de sfarsit de zi a unui bugetar, raspunsul este, cu umilinta, “nu este confirmat, insa probabil maine”, parca o generalizare mica (sic!) este pe cat de tentanta, pe atat de fireasca.

Anunțuri

Written by Irina Zamfirescu

Iunie 28, 2010 at 2:09 pm

Orasul fara pic de lipici

with one comment

Revolutia tehnologica a ultimilor ani a anuntat, pripit si cu entuziasm, moartea hartiei imprimate. Ecologistii fanatici s-au declarat extaziati de abandonul hartiei, iar investitorii platformelor web si-au deschis nenumarate conturi. Hartia a murit! Eroare! Traiasca hartia! Advertisingul nu se poate limita la online. Indivizii se ipostaziaza in nenumarate forme, in toate ramanand potential client. Pieton, sofer, biciclist – bipezi dotati cu ochi, deci care vad. Deci afise stradale sa fie!

Concert Florin Salam, Concert Tudor Gheorghe, Lacul lebedelor pe gheata, Filarmonica din X, Diana Vass si Concert Michael Bolton. Stau aliniati pe pereti, garduri, stalpi, copaci, privind entuziasmati la trecatorul care, in cele mai multe dintre cazuri, are ochii functionali si, inevitabil, curiosi. Iar ochii alearga, fara voia lor, peste zeci de afise confuze, lipite cu suprapuneri si cu mazgalituri sugestive pe fata/corpul personajului.

Dinamica perindarii afiselor este direct proportionala cu puterea lui Dan Bursuc (asa este scrijelit pe majoritatea posterelor ce anunta spectacole din garda balcano-manelistica), teatrului Palatul Copiilor, Operetei Bucuresti ori Circului Globus. Fiecare dintre initiatorii unui astfel de spectacol-eveniment sunt egali vinovati in fata Bucurestiului de spoire hada si necontrolata. Prejudecatiile cu privire la cultura civilizatoare ne par anulate in fata cioburilor de hartie ce raman lipite pe oras dupa ploi. Spectacolele trec, afisele raman, Bucurestiului i se mai aduce un pic de minus-valoare. Goana dupa spatiu publicitar lipsit de facturare este un pic agasanta – afisele sunt acoperite de alte afise, iar exercitiul publicitar devine o competitie a lipitorilor profesionisti.

Reglementarea acestui tip de marketing este stricta. Aplicarea, din contra. Sunt prevazute amenzi, iar organul comunitar intitulat politist trebuie sa le aplice. De unde suspiciunea noastra cu privire la inaplicarea regulii? Pai de la afise. Un sistem articulat si eficient de aplicare a amenzilor are drept consecinta fireasca combaterea comportamentului sanctionat, insa Tudor Gheorghe zambeste inca alaturi de Sorinel, Salam si Malaiele. Suntem sceptici spre convinsi ca amenzile nu sunt aplicate.

A petici Bucurestiul cu hartie nu este o solutie nici pentru vanzari si nici pentru oras. Precum precupetele ce isi aduc la piata oulele de curte infasurate in ziar, Bucurestiul pare infofolit in straturi celulozice indezirabile si perisabile. Nu stim ce opineaza dl. Tudor Gheorghe ori dl. Malaiele, spre exemplu, cu faptul ca spectacolele in care performeaza sunt anuntate cu atata agresivitate estetica si salbaticie. Cert este ca bucuria initial proclamata a mortii hartiei imprimate este convertita in ingrijorarea ca afisele omoara.

Written by Irina Zamfirescu

Iunie 18, 2010 at 9:47 am

Bugetul desertaciunii

leave a comment »

Investitiile publice asuma un amplu proces de analiza si negociere. Responsabilitatea pentru dramuirea fondurilor publice, dincolo de dimensiunea tehnico-juridica a gestionarii acestor fonduri (sau, din contra, doar in virtutea acestei dimensiuni), genereaza procesul necesar de analiza. In ceea ce priveste negocierea, publicul, despre ai carui bani discutam, este amplu, indecis, mofturos si carcotas.

Descentralizarea a creat micro-comunitati puternice, conduse de micro-zei cu micro-ample planuri de dezvoltare. Bugetele locale sunt precum iepurasii de ciocolata de Paste: sunt foarte grasuni, insa, in cvasitotalitatea cazurilor, sunt doar un invelis de ciocolata plin de aer. Drept pentru care necesita o gestionare pe cat de atenta, pe atat de frustranta: la final de proces, sumele foloste pentru investitii sunt umilite de sumele pentru salarizari ale aparatului de stat, achizitii publiceori ori subventii sociale.

Sa luam un exemplu deloc intamplator: Primaria Municipiului Bucuresti. Se pare ca din 2005 incoace totalul bugetului a fost de 6.4 miliarde de euro. Din aceasta suma, 90 de milioane au fost investiti efectiv. Restul, salarii, pixuri si agende. POS DRU ne indeamna sa investim in oameni. Nu isi are cazul – investitiile aduc imbunatatiri, or functionarul public de Bucuresti nu prea simte aerul imbunarii si profesionalizarii. Deci, ramanem la 90 de mil de euro in 5 ani.

Sa discutam despre nevoile bucurestenilor, asa cum emana ele din investitiile primariei. Ceasuri poleite, cantatoare si personalizate – 35.000 euro per ceas, 20 de ceasuri per Bucuresti. Care dintre discutii ar fi relevanta aici: importanta metafizica de a sti unde esti plasat, atat in timp, cat si in spatiu (ceasurile poarta inscriptia zonei in care se afla situat) ori presiunea estetica asupra orasului care necesita mobilier urban altfel decat comun ori ieftin?

Marcaje pe trotuare care ne indeamna, aproape politicos, sa folosim trecerea de pietoni pentru, firesc, a traversa. Cetateanul care nu foloseste trecerea de pietoni este: fie orb, fie aventurier, fie nepasator. In ceea ce privente orbirea, in mod cert terapia cromatica nu este de niciun folos. Aventurierul este pietonul „adrenachoolic”, frustratul lipsit de masina, deci care nu are „ce sa calce” pentru emotii tari. Strecuratul printre masini, in mers, stationand, dar musai cloxonand, este singura lui defulare.

Nepasatorul nu lacrimeaza in fata unor sanctiuni, riscuri sau a bunei cuviinte in trafic. Daca nu ii pasa de norme, sansele sa fie cromatico-sensibil sunt reduse spre minime. Fiecare dintre marcaje a costat aproximativ 3000 de euro. Si sunt..nenumarate.

Planurile minucipalitatii, cu grija de buget si atentie la cetateni, vizeaza: plaje de-a lungul Dambovitei si dusuri pe strazi. Incercam sa ne imaginam procesul de negociere intre binele comun si eficacitatea investiei. Si la final de exercitiu imaginativ, ne aflam in fata lemei: avem niste maluri, sa le facem strand! Dar cum tichia de margaritar nu este desavarsita, se pare ca exista suspiciunea dusurilor publice. Solutie pentru o problema neidentificata inca.

Procesul de negociere al nevoilor comunitatii va scoate la iveala grave suspiciuni de tendinte schizoide  intre vointa maselor si putinta administratiei. Ne este cald? Ne dau strand. Mirosim a furie? Ne dau dusuri publice. Suntem sinucigasi? Ne dau marcaje pietonale. Suntem dezorientati? Implanteaza ceasuri. Dar pentru deznadejde?

Ceea ce vedeti in imagine sunt 3000 de euro

Ceea ce vedeti in imagine sunt 3000 de euro

Written by Irina Zamfirescu

Iunie 11, 2010 at 1:59 pm

Anarhie institutionala

leave a comment »

Administratia publica din Romania are efecte cel putin controversate asupra conotatiilor si lexicului, in genere: asumarea responsabilitatii este un termen hulit, care anunta o exceptie de la procedurile firesti. Insa cum se face ca asumarea responsabilitatii nu este primul lucru pe care un functionar il face la inceputul mandatului. Daca tot suntem in sfera terminologiilor – in limba engleza, functionar public = public servant. Iar doza de umilinta pe care sintagma o are provine insasi din responsabilitatea aferenta functiei.


In doar doua zile, doua imobile cu o valoare culturala incontestabila, au fost distruse: Casa Cantacuzino, de pe Strada Gutenberg 3 si vila Lahovary, de pe Dumbrava Rosie. Discutia retorica despre imobiliarii hulpavii nu isi are rostul aici. Pentru ca in fapt s-a intamplat ceva mult mai grav – cele doua imobile au fost distruse cu binecuvantarea Directiei de Cultura Bucuresti. Aceasta directie de cultura este functionala, precum orice institutie publica, prin si datorita functionarilor publici. Iar functionarii publici raspund in fata comunitatii si a structurii superioare, Ministerul Culturii. Teoretic. Practic, acest week-end ne-a acutizat suspiciunea ca acestia raspund unor interese de conjunctura, economice si contrare scopului pentru care, in fapt, ei exista din punct de vedere profesional.

Dar ce se poate face in situatia in care institutia nu raspunde nici macare de „sef”? Ministerul Culturii, in fata caruia directia raspunde direct, a dat ordin de clasare a imobilului din Gutemberg. Astfel ca imobilul trebuia sa ramana neatins pana la definitivarea procedurii. Insa numai asa nu s-a intamplat. Echipe de guerrile au lucrat, cu sarg si constiinciozitate, la demolarea ornamentelor pe timp de noapte. Oare pentru ca sunt insomniaci si si-au facut din demolari un al doilea job? Sau pentru ca au avut acuta convingere ca nu trebuie sa fie vazuti?

Orice functie, publica ori nu, suporta doua componente interdependente, imperative si necesare pentru functionarea coreneta a societatii per ansamblu: componenta juridica si componenta deontologica. Fiecarui individ, pentru fiecare dintre actiunile exercitate in virtutea mandatului, ii este aplicabila aceasta grila si imputabila orice alunecare dintre chingile juridice si deontologice. Decenta actului administrativ provine din respectarea normelor aferente celor doua domenii, iar exercitiul de explicare a nevoii de supunere a functionarului public fata de aceste norme este o jignire pentru democratia actuala. Mai mult, notiunea de malpraxis este inexistenta din sfera administrativa. Malpraxis, in domeniul administratiei publice locale, este atunci cand alegi sa se faca voia individuala asupra aceleia comune. Iar inserarea notiunii de maplraxis, conjugate cu raspunderea pentru propriile actiuni exercitate pe timpul mandatului, va conduce la firescul unui stat. Faptele savarsite de Directia de Cultura (limbaj tendentioso-juridic folosit cu precisa si rea intentie) sunt orice altceva decat firesti.

Directiei de Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National a Municipiului Bucuresti nu poate sa se supuna nici juridicului, nici deontologiei. In lumina gravelor abateri de la legislatie, discutiile despre deontologie sunt hilare in acest context. Legislativ, acestia refuza orice parghie de control. Cred ca putem discuta despre anarhie institutionala – atunci cand o institutie se desprinde de celula-mama se cheama ca sunt instituite reguli noi, conforme cu vointe proprii, improprii insa in virtutea unei „organigrame statale”.

Umilinta actului de administrare a bunurilor publice este una care ar trebui sa aduca plus valoarea actului administrativ. Raspunderea pentru ceva ce este al tuturor ar trebui sa reactiveze simtul de reprezentativitate a unui popor. Notiunea de public servant ramane o traducere de nostalgica mantra administrativa.

Imobil protejat de Ministerul Culturii; sursa:Hotnews

Imobil protejat de Ministerul Culturii; sursa:Hotnews

Written by Irina Zamfirescu

Iunie 2, 2010 at 9:03 am