Prea de tot

Just another WordPress.com weblog

Archive for the ‘transparenta decizionala’ Category

De ce nu se vede aerul? Da’ orasul?

leave a comment »

Bucurestiul pare a fi intins pe un catafalc. In stare semi-comatoasa, agonizand, iar peste el, diferite ipostazieri ale societatii se zbat si incearca sa isi impuna propria dimensiune a binelui. Insa cum binele este unul conjunctural si interpretabil, fiecare dintre aceste tabere isi negociaza suprematia propriilor argumente. Cum se face ca dezvoltarea urbana nu este o chestie stiintifica, matematica, deci indiscutabila, ci este o perpetua intersanjibilitate a princiiplor care descriu sfera binelui?

 

Orasul este un spatiu dinamic, articulat in conformitate cu nevoile economice si cultura specifica (si aici nu vorbim de o cultura anume, ci de toate dimensiunile existente si „inventabile”). Abordarea cea mai cumpatata in discutarea spatiului (fie public, fie privat) vine de la urbanisti – spatiul este o negociere perpetua intre investitori si administratia publice (unde administratia publica este reprezentanta cetatenilor pe pamant). Iar aceasta negociere trebuie sa tina cont de principiile democratiei participative si, in mod imperativ, de tratatele internationale ratificate de noi.

A lua altfel decat in serios aceste principii pare a fi o sfidare a unei logici elementare a vietii in polis. A demonstra necesitatea asumarii unei semnaturi pe un tratat international ne pare jignitoare. Ne place sa credem ca aceste documente cadru sunt mai mult decat niste bife oportune in vederea atingerii unor scopuri macro. Pentru un stat matur si integrat (evident cea mai cea integrare), a reitera formele fara fond este de un rudimentarism cras.

Democratia participativa este atunci cand un stat este asa cum trebuie sa fie. Democratia participativa este o axioma, iar a invoca complexitatea unui domeniu pentru a anula acest exercitiu este, de aceasta data, jignitoare pentru capacitatea cetatenilor de a acumula informatii ce le vizeaza direct calitatea vietii.

In aceste conditii, sfasierea pe care Bucurestiul o sufera este inexplicabila pentru o era a oamenilor educati. Din pacate am ajuns in momentul in care societatea este fragmentata perfect – 3 sfere „splendid de izolate”: cetatenii, sectorul non-guvernamental si administratia publica. Ne intoarcem la concepte si situatii ideale – toate aceste 3 sunt in fapt dimensiuni identice pentru instrumentul necesar dezvoltarii polisului. Antagonia si discrepantele erodeaza conceptul de polis la fel de grav ca si buldozerele.

Legitimitatea fiecareia dintre parti este in sine valabila. Insa unde se surpa platforma comuna? In intalnirea de saptamana trecuta de la Bruxelles, domnul Stolojan afirma: „in mod indiscutabil doua treimi din Bucuresti vor disparea pentru a face loc dezvoltarii economice”. Iata, aici este fisura – in intelegerea unor concepte precum dezvoltarea urbana durabila. Si aceasta nu isi poate avea cauza decat in lipsa de informatii, de educatie. Declaratia dlui. Stolojan ne-a frapat, insa acum pare masura perfecta pentru nivelul de „educatie urbanistica” al societatii romanesti, per ansamblu. Administratia publica locala prezinta acest domeniu ca fiind prea tehnic pentru a fi explicat muritorilor de rand, insa capacitatea noastra de a intelege de ratiune nu este deloc surprinzatoare – suntem cu totii fiinte rationale (si nu am zis-o noi primii). Este simplu – orice demers argumentativ are un public potential.

Absolut stupefiati, ne aflam in ipostaza de a explica administratiei publice locale principiile fundamentale ale dezvoltarii sustenabile. Invocarea tratatelor internationale mai sus amintite provoaca un gingas si ironic zambet pe fetele alesilor – „la noi nu se poate”. Avand in vedere ratificarea acestor tratate nu se poate este imoral si la limita legalitatii. A-ti asuma raspunderea pe un document international, in calitate de tara, induce reposanbilitatea angajamentelor. In calitate de Tara, nu de primarie!

 

Dezvoltarea urbana si administratia publica este matematica. Exista modele testate si functionale, exista tari „normale la cap”. Daca acest cadru teoretic exista, de ce sa facem acest oras conjunctural si nu unul durabil? De ce e nevoie de schimbarea regulilor pana cand acestea sunt in concordanta cu oamenii pe care ii avem la indemana? Nu e mai igienic sa cautam oameni care sa se ridice la nivelul acestor cadre teoretice si aplicatre cu succes in alte parti?

 


Anunțuri

Written by Irina Zamfirescu

Aprilie 6, 2011 at 11:00 am

La tăți ni-i greu

leave a comment »

Institutiile publice, cu precadere cele locale, au chipul si infatisarea edilului care, evident, le conduce. Drept pentru care Primaria Sectorului 5, toamna devreme, parea incremenita in atmosfera unui targ comunal, cu coji de seminte la intrarea in institutie si persoane care fumau pe holurile instutiei. Voie buna, spirit voios si chef de munca ioc.

In urma cu aproximativ jumatate de an echipa Orasul esti tu! facea o ancheta – cum arata primaria povestita de consilieri locali. Evident, decenta oricarei anchete ne-a manat spre echidistanta, insa unde vointa nu e, echidistanta poate parea viciata. Dar am reusit, in ceea ce priveste Sectorul 5, sa discutam cu cate un consilier local PNL si un altul PDL. PSD ne-a tras teapa.

Ca sedintele de consiliu local, obligatoriu a se desfasura minim lunar, sunt cel mult la 2 luni jumtate, ca membrii CL nu au vazut niciodata documentatia din spatele propunerilor bugetului local, ca dl. Vanghelie vine noapte de teama de a semna hartii, le-am mai discutat. Haideti sa ne uitam in agenda recenta a domniei sale. E incarcata si cosmopolita.

Si Primarul de Sector, nu oricare Sector, chiar 5, si-a luat traista la spinare si a mers spre unde a vazut a fi mai bine. Cum isi doreste o guvernare de vis s-a indreptat spre The American Dream. S-a dus, s-a vazut, s-a vorbit cu niste oameni – experti intre ale guvernarii locale si nu numai. Si s-a intors. Cele discutat acolo au fost decodificate de dl. Primar in termenii “foarte minunat”. Mai mult, lucrurile sunt “extrem de complicate” si nu pot fi redate in cadrul  unei emisiuni asa, pe fuga. Acum se pregateste o intalnire intre dl. Vanghelie si Printul Charles.

Pana i se rezerva un loc in avion, cazarea si toate celelalte logistice, socializeaza cu europarlamentarii. Si asa a a ajuns cu unii dintre acestia in Zabrauti. I-a dus in acele case fara lumina, fara canalizare, fara asfalt ori voiosie.

Angajatul, oricare si oriunde, cand nu isi face treaba sta cumintel si isi compune ample rapoarte de activitate. Se inchide in birou, la calculatorul lui, unde cel mai probabil joaca Solitaire, insa unde pare preocupat si asudanda pentru a pastra niste aparente. E greu de crezut ca un angajagt care si-a ignorat fisa de post isi invita seful in retea sa i se alature.

Dar nu, dl. Vanghelie aduce pe agenda publica nenorocirile Sectorului. Le aduce, le urla si cere ajutorul. Agonia unui primar care si-a abandonat sectorul mandate la rand. Si cum tichia nu-i completa fara margaritar, dl. Vanghelie culmineaza apoteotic cu un fel de axioma: „Populaţia romă creşte mai mult decât cea a românilor şi trebuie să ne gândim serios la programe de integrare, pentru că altfel vom avea o mare problemă. Banii ce se alocă trebuie să fie cheltuiţi prin administraţiile locale pentru că acestea sunt singurele care cunosc problemele comunităţilor”. Deci, aflam asa – romii sunt predispusi inmultiri. Si, mai mult, primarul care nu a raspuns niciodata unei solicitari de informatii in baza legii (oricare ar fi ea) isi cunoaste comunitatea. Ori dl Vanghelie sugereaza ca a fost atat de prins cu studii sociologice in teren, incat nu a mai avut timp de cele administrative?

Acum o jumatate de an, in fata ghiseului sordid si inghesuit al Sectorului 5 traiam o experienta sora cu moartea statului democratic – dna. care centraliza solicitarile „indivizilor” externi institutiei, cu ochii bulbucati si mana tremuranda pe document, cu o grimasa de functionar care a fost prins cu mana in sertarul cu documente secrete, ne intreaba: „vreti raportul de activitate a lu’ Sefu?!”. Aceasta este primaria ce va fi mantuita de Printul Charles, de expertii americani si de europarlamentari. Cat despre cetateni, mantuirea lor vine de la libertatea de miscare in cadrul Bucurestiului si miscarea migrationista aferenta.

Written by Irina Zamfirescu

Februarie 22, 2011 at 10:13 am

Administratia publica, la loc pazit de transparenta

with 3 comments

Ideea unui „Raport de monitorizare a administraţiei publice locale în procesul dezvoltării urbane” a apărut într-un puseu de naivitate. Practic, am vrut o schimbare de paradigmă în relaţia dintre autoritatea publică şi ONG-uri. Am încercat să disipăm acel mit conform căruia între cei doi actori nu există dialog, ci doar confruntări sângeroase. Aşa că am creat un cadru metodologic care le-ar fi permis factorilor de decizie din administraţie să îşi evalueze onest şi liber propria activitate. Fără întrebări tendenţioase sau acuzatoare. Dimpotrivă, aveau ocazia să ne explice în detaliu cât de complicată este activitatea lor şi care le sunt opreliştile. Nu de alta, dar ar fi fost un bun prilej ca să punem capăt bârfelor despre neimplicare şi amatorism, care tot circulă în spaţiul public atunci când vine vorba despre aleşi locali şi funcţionari publici.

După trei luni de muncă de teren, telefoane, faxuri şi invitaţii cordiale am rămas cu sentimentul că oraşele noastre sunt conduse din umbră, de nişte anonimi care nu doresc să expună nimic din tainele orândurii administrative. Legea transparenţei era doar un alt exemplu de umor negru, dialogul era o fantezie, iar legea administraţiei publice locale era doar o întâmplare. Puţini au dat curs iniţiativei noastre. Mulţi au promis că-şi vor face loc în agendele lor pentru o şuetă aplicată despre exerciţiul funcţiunii. Cei mai mulţi ne-au ignorat cu desăvârşire.

Bruma de informaţii şi destăinuiri pe care le-am colectat aici sunt doar vârful icebergului. Dacă ar fi să le luăm ca atare, dezvoltarea urbană este la pământ. Legislaţia în vigoare este respectată doar formal, adevăratele decizii fiind luate pe criterii strict politice. Aparatul administrativ, plin de compartimente şi birouri, este un paravan pentru incompetenţă şi incompatibilităţi. Iar consilierii aleşi civic şi democratic nu au nicio legătură cu electorii. Contractul dintre cetăţeni şi aleşi pare să fi fost dizolvat, unilateral, de către cei din urmă, chiar din ziua numărătorii voturilor. Ambiguitatea pare să fie cea mai traficată monedă în actul guvernării locale şi are dublă utilizare. O dată, în relaţia cu cetăţeanul şi comunitatea, care nu apar nici măcar în discursuri, darămite în organizarea unor consultări publice reale şi eficiente. Dar şi în relaţia cu competitorii politici sau cu superiorii din aparatul executiv. Nu de puţine ori, aparatul executiv este pus în mişcare sau ţinut în repaus tocmai de ambiţii politice.

Din păcate, disfuncţionalităţile identificate cu ajutorul celor care au binevoit să răspundă punctual întrebărilor noastre nu produc revelaţii. Doar frustrări şi confirmări ale unor ipoteze mai vechi. Cetăţenilor le-au fost confiscate oraşele (comunităţile), care au devenit locul de joacă al unor personaje mult prea mistice pentru zilele pe care le trăim. Constatăm cum dezvoltarea urbană a fost transformată într-un este un domeniu exclusiv şi exclusivist. Ne uimeşte încăpăţânarea cu care factorii de decizie refuză să trateze acest proces în rotunjimea lui. Deciziile despre oraş implică mobilizarea şi consultarea aproape permanentă a comunităţii. Deciziile nu se iau la masa verde şi nu prin telefoane şuşotite (cu suprataxă).

Însă, cât timp demersuri similare cu ale noastre vor fi tratate cu cvasi-indiferenţă, ne vom simţi legitimaţi să suspectăm administraţia publică de practici oculte. Chiar dacă a intrat deja în limbajul comun, administraţia publică este angajată de către cetăţean. În mod evident, serviciile prestate de administraţia publică fac obiectul unor sesizări la Oficiul Naţional pentru Protecţia Consumatorului. Procesul de reconciliere între părţi nu ar trebui să fie dureros. Pur şi simplu cineva va începe să îşi ia munca în serios. În cazul de faţă, administraţia locală.

Written by Irina Zamfirescu

Decembrie 14, 2010 at 1:15 pm

Populism urban

leave a comment »

Dupa mitinguri, procese, scandaluri si multa revolta cetateneasca, dl Oprescu decide: daca Curtea Suprema nu da dreptate cetatenilor in cazul Cathedral Plazza, va organiza un referendum. Faca-se voia cetateanului, peste capul justitiei si in pofida ei. Oare asta sa fie intelegerea pe care domnul Oprescu o are pentru notiunea participare publica?

Cathedral Plaza este pe atat de controversata, pe cat de ilegala ii este autorizatia de constructie. Si nu ne hazardam sa facem noi justitie via bloguri: doua instante au decis ilegalitatea autorizatiei de constructie. Si, dincolo de legalitate si lipsa ei, mai avem instrumental bunului simt. Unii dintre noi. 75 de metri, de la sol in sus, este obscen pentru o zona precum Calea Victoriei.

Februarie 2009, Tribunalul Dambovita a decis: autorizatia este ilegala. La Ploiesti, alta curte, alt verdict: este legala. Noi stim despre unele teorii ale interpretarii legii, stim cum e cu spiritual si litera legii, dar in aceasta faza suntem usor confuzi. Instanta numarul 3, probabil satula de acest nomadism al cauzei, decide, precis, irevocabil, definitiv: este ilegal. Scor: 2 la 1. Deci asa. Pai si atunci ce mai are de facut constructorul? Sa ajunga la cea mai cea instanta: Curtea Suprema.

Si cum grija cea mai mare pentru Bucuresti o poarta, prin fisa de post, dl. Oprescu, iata-l: „Constructorii au atacat cu recurs la Curtea Supremă, iar dacă nu vor câştiga, voi lăsa bucureştenii să decidă ce e de făcut cu această clădire. Se va organiza un referendum pe un grup reprezentativ pe 5.000-6.000 de bucureşteni în urma căruia să se decidă soarta clădirii de birouri”. Deci: avem 4 instante, un primar si „5.000 – 6.000 de bucuresteni”. Instantele, ca instantele: impartiale. Fiecare cu si in legea ei. Insa, ceea ce intereseaza cel mai mult aici – relatia dintre dl. Oprescu si cetateni.

Avem cazul cel mai recent al autostrapungerii centrale Buzesti – Berzei – Uranus. Modificarile in peisajul urban sunt majore. Pai si atunci unde a fost procedeul de participare publica? Care a fost sedinta aia in care s-a discutat despre proiect? Cati cetateni „reprezentativi” si-au exprimat acordul / dezacordul fata de proiect?

Si, sa alunecam un pic mai departe, si aici cerem deschis ajutorul specialistilor in ale juridicului si judiciosului: cum se poate ca un referendum sa anuleze decizia unei instante? Mai mult, a unei Curti Supreme? Noi intelegem si militam perpetuu pentru cetateanul – stapanul, vointa ultima si dorinta suprema. Insa daca cetatenii se urca in capul lor, al institutiilor, avem de-a face cu o clona de anarhie. Oare asta ne propune dl. Oprescu subtil?

Imobilul acela este, intr-adevar, o eroare. Eroarea masoara cam 12 etaje. Insa incalecarea unei instante supreme ne face sa sovaim un pic in confortul nostru cel de toate zilele, cum ca exista structuri care, teoretic, vegheaza. Intr-adevar, urbanismul nu se face in instante, insa nici urbanism prin referendum nu pare a fi solutia unui oras cu o strategie de dezvoltare. Participarea publica, cand este facuta cu sufletul curat este facuta la timp si cu folos. Or a antama cetateni reprezentativi intr-un proces care nu pare sa fie in acord cu oranduirea statului, ne face circumspecti in ceea ce priveste adevaratele intentii ale domnului Oprescu. Daca referendumul bate Curtea Suprema, referendumul este mai suprem decat ea?

Written by Irina Zamfirescu

Noiembrie 30, 2010 at 5:27 pm

Ba pe-a PUZ-ului Poligrafiei!

with 2 comments

Tocmai ce s-a consumat si ultima etapa premergatoare intrarii proiectului PUZ Poligrafiei in consiliul general spre votare – consultarea publica. Adusi in sala unde doar oamenii mari au voie, oengisti si propritarii terenurilor, deci elaboratorii PUZ-ului, in sala de consiliu a Primariei Generale, cu mic, cu inverstitor, aciuiati in tabere, veniti sa isi expuna punctul de vedere. Totul s-a desfasurat conform procedurii si asteptarilor.

De o parte avem ONG-uri, de cealalta parte dl. Prodecan al facultatii de drept (irelevant, nu dam nume), precum si dna avocat Chereches, dimpreuna cu sotul domniei sale, avocat de-asemenea (dam nume, este relevant). Intre cele doua parti: un culoar intre doua randuri de scaune, precum si PUZ-ul inpricinat, deci viziunile cu privire la legislatie si amenajarea spatiului urban.

Argumentele, de o parte si de alta, au fost oarecum predictibile: reprezentantii ONG-urilor cu legea care interzice schimbarea destinatiei spatiilor verzi, legea sanatatii publice si alte cateva legi. De cealalta parte, avand in vedere ca avem in scena conaisseurs ai sistemelor legislative interstelare, firesc, tot legea. Si in plus, ceva lamentatie. Nu revenim acum pe fondul problemei. Si asta nu pentru ca am fi superficiali, preferand formele goale ale confruntarilor, ci pentru ca intr-un post anterior am discutat despre usoarele discrepante majore intre cererile partilor si legea (pentru articolul cu pricina, click aici).

Frumusel, ordonat, precum sunt toate lucrurile la facultatea de drept, domnul Prodecan ne-a vorbit aproximativ 20 minute (un interval imens in conditiile unei dezbateri publice extrem de limitate ca timp) despre dl. Stoicescu. Cum care dl. Stoicescu? Dl. Care a lasat prin legat (?!) ca 3/8 (sic!) din averea domniei sale sa revina facultatii de drept cu conditia ca orice profit de pe urma acesteia sa devina burse, ajutoare sociale, camine si o serie de alte facilitati pentru studentii de la facultatea in cauza. Evident, nu punem decat sub nobletei gestul domniei sale, dar ce treaba are asta cu spatiul verde si cu ordonanta 114/2007? Noi vorbeam de spatiul verde, dl. Prodecan despre cele 53 de milioane investite in studenti, noi vorbeam despre respectarea legii, dl. Prodecan dadea inainte cu studentii merituosi, definiti ca fiind aceia cu media peste 8. Noi cu PUZ-ul, dl Prodecan cu virtutile. Nu-i bai, virtutea e buna, insa ne intoarcem in cercul vicios al mijloacelor care justifica scopul. Si daca studentii acestia merituosi ajung in instante precum dna. Chereches, care cere reactualizarea unui PUZ expirat inca din 2007, noi am ridica din spranceana la aceste investitii.

Si iata ce trecere frumoasa facem la cuplul Chereches. Dna, mai vulcanica din fire. Dl., mai rezervat, insa cu replici acide tinute sub limba si eliberate strategic. Impreuna: familia Chereches. Cu o naivitate virginala, dna Chereches explica cum a achizitionat, in 2002, un teren cu 35 de ramasite ale unor cladiri. De unde spatiu verde? Avem de-a face cu un grav caz de mal praxis: pai cum, dna. Chereches nu a cerut de la Primarie documentatia inainte de achizitionare si nu a vazut ca acel spatiu este cartat V1a = spatiu verde ce nu poate sa isi schimbe destinatie? Caci daca nu a facut intocmai, despre ce avocat vorbim aici? Unul slab. Mai mult, banuim si de chiul pe cei doi avocati de la cursurile de retorica din facultate: unui argument precum limitarea spatiului verde, deci precaritatea calitatii vietii pentru un bucuresti betonizat, domniile lor raspund cu: “nu este o zona locuita. Deci, cine sa se bucure de un parc acolo?”. Plusand, argumentul de guerrilla utilizat de noi “sunt mii de victime anuale ale poluarii in Bucuresti”, dl. Chereches isi releva calitatea de semi-providenta: “nu moare cine trebuie!”. Deci exista o lista! Si dl. Chereches o are.

Despre dl. Patrascu, arhitectul sef al Capitalei, nu se pot spune multe aici. Pentru ca el nu a vrut sa spuna mai multe decat ca “legea este ambigua, speta e complicata, consiliul general se va pronunta”. Noua specialitate a dlui. Patrascu este diplomatia, neutralitatea si impecabilitatea in lipsa de argumente.

Ce mai e de spus? Poate ca, cel mai important lucru al discutiei de azi, concluzia care a fost trasa inca din deschidere de catre reprezentantii Primariei: “se va face o analiza pe marginea consultarii, va fi inaintata catre consilieri, iar acestia vor decide”. Consilierii, alesii nostri in fruntea Bucurestiului vor avea intelepciunea si discernamantul de a analiza, cantari si decide. Nu? Sau se tem de lista dlui Chereches?

Written by Irina Zamfirescu

Octombrie 18, 2010 at 9:17 pm

Complexul Multifunctional Palatul Stirbei

with one comment

Palatului nu ii mai sta bine Palat, vrea sa devina complex multifunctional. Ministerul Culturii a pregatit pentru el, in fundal, un fel de ceva: cladire de 38 de etaje cu toate cele (apartamente, spatii pentru galerii de arta, cinematografe). Un Palat nu poate fi palat daca nu este Mall.

 

In 2009, Primaria Generala a Muncipiului Bucuresti aviza un PUZ care prevedea constructia unui imobil de 40 de metri in gradina din spatele Palatului Stirbei. La vremea aceea insa, Ministerul Culturii a gasit de cuviinta ca nu se cade ca Palatul Stirbei sa devina o anexa.

Anii trec, mai precis unul, si PUZ-ul se intoarce. Totusi, strategia este modificata – Ministerul Culturii este primul care isi da cu avizul. Si cum un PUZ-ul propus trebuie sa fie altfel fata de PUZ-ul modificat, propunerea intruchipeaza acum o cladire de 38 de metri. Mai mult, pentru “a estompa discrepanta”, imobiliarul propune instalarea unui paravan cu verdeata care sa fie stavila intre cele doua cladiri. Si cum lucrurile sunt altfel decat au fost in 2009, Ministerul Culturii, prin Directia Monumente, a zis DA. Da, 2 m sunt diferenta semnificativa. Da, paravanul cu ierburi si alte vegetale face diferenta. Da, Palatul Stirbei are nevoie de un Complex Multifunctional.

In urma cu 2 ani crama Palatului, precum si grajdul au fost dezafectate. Evident, intentiile imobiliare trebuie sa isi faca loc fizic in spatele Palatului. Crama era monument istoric la momentul dezafectarii. Mai mult, in incercarea de a face curat, excavatoarele au afectat fundatia Palatului Stirbei, si el un ghimpe in planurile arhitecturale ale proprietarului.

Palatul Stirbei, resedinta domneasca in 1850, nu mai are geamuri pe partea din spate, are un acoperis ruginit, firidele ii sunt puternic afectate de vreme si neglijenta. Monumentul istoric, considerat ca atare de documentele oficiale ale statului, nu reprezinta o prioritate.

Dincolo de considerentele care poti fi catalogate drept nostalgico-nepragmatice, haideti sa discutam despre functionalitate. Componenta critica: traficul de pe Calea Victoriei. Pe langa actualele n masini care traverseaza zilnic bulevardul, adaugati o alta necunoscuta x. Traficul generat de orice poarta denumirea Complex devine in sine haotic. Iar daca acesta se suprapune pe ceva ce este deja haotic, Calea Victoriei va deveni un lung sir de masini. Si iata cum dezgustul unei categorii sociale (pietonii), va fi transferat altei categorii sociale motorizate (soferii).

Mai exista o sansa: Ministrul Culturii sa nu fie de-acord cu directiile din subordine. S-au mai intalnit astfel de situatii. Facem apel la dl. Kelemen Hunor sa fie asa cum fisa postului ii dicteaza: dedicat patrimoniului.

In rest, avem Palate, pacat ca am ramas fara atributele ce decurg din ele.

Written by Irina Zamfirescu

Octombrie 11, 2010 at 3:52 pm

Tenorul buff in prime-time

with one comment

Nu mai tarziu de marti, domnul Oprescu ne tinea din nou in fata televizorului. Este edilul sef al capitalei (sic!), deci nu putine sunt ocaziile in care in domnia sa trebuie sa graiasca natiunii. A fi administrator, in genere, este un lucru complicat, insa a fi administrator de metropola damboviteana trebuie sa fie un lucru extrem de complicat, delicat si, pe alocuri, iritant. Dar, fara urma de tagada, comunicarea publica este vitala. Pentru ca: mandatul este unul temporar, niciodata suficient, vrei sa vorbesti cu alegatorii nu doar in audiente sau in urma unor cereri pe 544/2001 si, de ce nu, pentru ca asa se face in democratiile maturizate.

Domnul Oprescu, invitat prin videoconferinta in studioul TVR, explica cum a inteles sa aplice ordonanta 63/2010. Este o discutie de fond importanta, cu toate ca nu este in fapt obiectul acestei postari. Sintetizand: Guvernul zice ca nu mai sunt bani. Deci trebuie redus numarul anagajatilor din aparatele de stat. Pentru ca argumentul sa capete ciclicitate, aceasta masura trebuie sa aiba ca si consecinta directa economii, adica bani. Domnul Oprescu alege sa desfiinteze posturile vacante pentru ca, in logica domniei sale, oricum primaria este sub numarul necesar de angajati. Nu contestam, insa nu intelegem cum se face ca desfiintarea unor posturi care in fapt nu sunt ocupate de nimeni determina in mod direct economii la bugetul de stat.

Revenind la intalnirea de marti seara. Nu intram in teoria canalelor de comunicare in masa, insa este relevant, in acest context, sa readucem in discutie insasi ratiunea de a fi a mass-media: vector de comunicare. Ca orice vector de comunicare, ea, presa, nu vobreste cu un interlocutor de dragul suetei, ci pentru consumatorul de media – telespectatorul, cititorul, ascultatorul. Da, ascultatorul docil, curios totusi si intotdeauna direct beneficiar al actului jurnalistic. Deci, domnul Oprescu marti a vorbit nu doar cu crainicul TV, ci cu noi, cu toti aceia care au urmarit stirile TVR de marti de seara. Si cum intelege domnul Oprescu comunicarea, intr-o seara torida de marti? Pornind de la o neintelegere (a se citi in sensul propriu – dl. Oprescu nu a deslusit ce a spus dna. din studio) s-a iscat o pleiada de cuvinte,  mai mici si mai mari, mai multe mai mici, si, cum li se cuvin cuvintelor mici, un ton pe masura. Domnul Oprescu a tipat la noi.  Ridicarea tonului, in multe dintre culturile lumii, nu este un lucru la indemana ori apanaj al unor functii publice. Dar culturile difera, iar functiile publice, si ele, sunt traduse diferit.

Ridicam aici o problema de filosofie a limbajului – in terminologia curenta, pentru functii de stat mai este utilizat termenul de “demnitar”. Deducem, ca radacina acestui termen este demnitate. Insa specificatiile cu privire la demnitatea cui, fata de cine, formele de manifestare lipsesc. Precum multe alte notiuni abstracte, traducerea efectiva a termenului este in responsabilitatea simtului comun. Fiecare isi traduce demnitatea conform cu propriul sistem de valori si cod etic. Nu putem extrapola, marti seara a fost, in mod cert, un accident. Insa demnitatea nu stim sa comporte accidente.

Stire TVR: http://www.tvr.ro/articol.php?id=86647&c=49

Written by Irina Zamfirescu

August 6, 2010 at 10:43 am