Prea de tot

Just another WordPress.com weblog

Posts Tagged ‘Bucuresti

Cronica unui referendum anuntat

leave a comment »

Motivul intoarcerii la popor este universal, insa nu este o practica sanatoasa. Si asta pentru ca ea survine dintr-o deraiere de la tocmai poporul. Daca ar exista o aderenta perpetua la vrerea si nevoile poporului, intoarcerea la care facem aici referire nu ar exista. Insa practicile de guvernare ale Bucurestiului au devenit usor autiste. Mecansimul firesc de revenire la bucuresteni – referendum ?

Auzim tot mai des ca Bucurestiul este neguvernabil. De-acord. Structura cu sectoare si cu o Primarie Matca pentru toate aceste sectoare se poate dovedi a fi greoaie. Insa nu stim sa existe o analiza in profunzime prin care factorul determinant pentru actualul esec de guvernare locala sa fie identificat in sistem, si nu in indivizii ce il constituie. Notiunea de sistem este abuziv invocata. Pare sa fie o derogare a individului de la locul pe care il ocupa in acest mecanism si, evident, responsabilitatea ce vine odata cu acest loc. Reiteram obsesiv – un sistem nu functioneaza de capul lui. Un sistem este cumulul tuturor acelora care il populeaza.

Reforma administrativa din Bucuresti este un proces. Nu poate fi limitata in termenii unei decizii – fie ea chiar si a cetatenilor. Avand in vederea complexitatea vietii pe malurile Dambovitei, acest tip de refundamentare este similara cu o revolutie. Conform DEX, revolutia este un « ansamblu de transformari calitative profunde ». Argumentele in baza caruia a fost initiat acest proiect sunt unele ce tin de calitatea – actului administrativ, contractelor public-privat, a indivizilor care semneaza aceste contracte.  Deci da, este o revolutie.

Administratia publica este o stiinta, nu o emanatie a unei necesitati de moment. In aceste conditii, a face o revolutie in baza unor date empirice este esecul anuntat al unui proces de refundamentare. Ok, lucrurile merg prost. Exista decizii de ilegalitate ale curtilor de decizie cu privire la o serie de proiecte imobiliare. Exista suspiciuni cu privire la contracte public-privat. Exista conflicte intre primari si consilierii locali. Via presa, aceste probleme ajung pe agenda publica. Stim si noi de ele. Insa cand vine vorba de reforma administrativa, parca e nevoie de ceva mai mult decat aceste « empirisme ». A fost identificata o problema – proasta administrare a Bucurestiului. Orice problema are o cauze generatoare si alternative de solutionare. Avem senzatia insa ca, la acest nivel, avem enuntata o problema si solutia unica. Exista trei etape care au fost date disparute de catre societatea civila : o analiza a cauzelor pentru care Bucurestiul este dpdv administrativ suferind, enumerarea tuturor solutiilor posibile pentru aceasta problema si validarea lor si informarea corecta a cetatenilor cu privire la aletrnativele de guvernare locala.

Referendumul propus de Primaria Generala, prin Consiliul General, este o pripeala in valoare de 4 milioane de euro. Nu contestam valabilitatea ori validitatea unui referendum. Chiar daca acesta are doar caracter consultativ (fara a genera automat consecinte juridice), referendumul, atunci cand este facut pentru si in folosul cetatenilor, nu poate fi conetstat. Insa referendumul din iunie este transpunerea post-modernista pentru formele fara fond. Si cum cetateanul nu este suficient de confuz cu privire la restructurarea administrativa a Bucurestiului, o noua provocare se arata – intrebarile existente pe buletinul de vot. Si iata, o perdea de fum se aseaza intre cetatean si reforma. O parte dintre aceste intrebari par a insulta cetateanul, deloc strain de mecanismele truismului. Spre exemplu :« Sunteti de-acord cu reducerea cheltuielilor aparatului din administratia Bucurestiului ? ». Intrebarea in sine este :

  • adresata fara a prezenta contextul (aceasta reducere asuma eficientizare ? asuma existenta unor rapoarte calitative de activitate a functionarilor publici, astfel incat sa se poata face disponibilizari in functie de criteriul muncii prestate? Asuma reducerea salariilor ? etc)
  • dubioasa: in contextual crizei financiare si a raspunsului recurent din partea administratiei publice “nu sunt bani!”, exista posibilitatea de a face astfel de reduceri si nu se purcede?
  • Adresata cui nu trebuie : aceasta intrebare asuma ca cetatenii sunt informatii cu privire la cheltuielile administrative ale PMB. Avand in vedere ca inca exista o disputa cu privire la Bugetul Capitalei, deci acesta este incert, este foarte putin probabil ca cetatenii stiu cat, cum si pe ce se cheltuiesc banii publici.

Actul administrativ in Bucuresti este, intr-adevar, unul slab: consilierii locali uita de audientele cu cetatenii, primarii uita de legalitatea actelor emise, iar responsabilitatea pentru actul guvernarii graviteaza undeva metafizic, deasupra capetelor tuturor pseudo-decidentilor Bucuresteni. Reforma administrativa in Bucuresti incepe la urne, intr-adevar. Insa urnele acestea trebuie sa umple structurile cu indivizi cu adevarat administratori ai domeniului public. Deci care isi dedica munca interesului public. Or reforma, asa cum este ea propusa acum, cu schimbarea structurii, si repopulata de aceiasi oameni politici care uita de propriul mandat, pare sa ne arunce in capcana istoriei ciclice. Fie ea si locala.

Anunțuri

Written by Irina Zamfirescu

Mai 2, 2011 at 6:17 pm

Orasul fara pic de lipici

with one comment

Revolutia tehnologica a ultimilor ani a anuntat, pripit si cu entuziasm, moartea hartiei imprimate. Ecologistii fanatici s-au declarat extaziati de abandonul hartiei, iar investitorii platformelor web si-au deschis nenumarate conturi. Hartia a murit! Eroare! Traiasca hartia! Advertisingul nu se poate limita la online. Indivizii se ipostaziaza in nenumarate forme, in toate ramanand potential client. Pieton, sofer, biciclist – bipezi dotati cu ochi, deci care vad. Deci afise stradale sa fie!

Concert Florin Salam, Concert Tudor Gheorghe, Lacul lebedelor pe gheata, Filarmonica din X, Diana Vass si Concert Michael Bolton. Stau aliniati pe pereti, garduri, stalpi, copaci, privind entuziasmati la trecatorul care, in cele mai multe dintre cazuri, are ochii functionali si, inevitabil, curiosi. Iar ochii alearga, fara voia lor, peste zeci de afise confuze, lipite cu suprapuneri si cu mazgalituri sugestive pe fata/corpul personajului.

Dinamica perindarii afiselor este direct proportionala cu puterea lui Dan Bursuc (asa este scrijelit pe majoritatea posterelor ce anunta spectacole din garda balcano-manelistica), teatrului Palatul Copiilor, Operetei Bucuresti ori Circului Globus. Fiecare dintre initiatorii unui astfel de spectacol-eveniment sunt egali vinovati in fata Bucurestiului de spoire hada si necontrolata. Prejudecatiile cu privire la cultura civilizatoare ne par anulate in fata cioburilor de hartie ce raman lipite pe oras dupa ploi. Spectacolele trec, afisele raman, Bucurestiului i se mai aduce un pic de minus-valoare. Goana dupa spatiu publicitar lipsit de facturare este un pic agasanta – afisele sunt acoperite de alte afise, iar exercitiul publicitar devine o competitie a lipitorilor profesionisti.

Reglementarea acestui tip de marketing este stricta. Aplicarea, din contra. Sunt prevazute amenzi, iar organul comunitar intitulat politist trebuie sa le aplice. De unde suspiciunea noastra cu privire la inaplicarea regulii? Pai de la afise. Un sistem articulat si eficient de aplicare a amenzilor are drept consecinta fireasca combaterea comportamentului sanctionat, insa Tudor Gheorghe zambeste inca alaturi de Sorinel, Salam si Malaiele. Suntem sceptici spre convinsi ca amenzile nu sunt aplicate.

A petici Bucurestiul cu hartie nu este o solutie nici pentru vanzari si nici pentru oras. Precum precupetele ce isi aduc la piata oulele de curte infasurate in ziar, Bucurestiul pare infofolit in straturi celulozice indezirabile si perisabile. Nu stim ce opineaza dl. Tudor Gheorghe ori dl. Malaiele, spre exemplu, cu faptul ca spectacolele in care performeaza sunt anuntate cu atata agresivitate estetica si salbaticie. Cert este ca bucuria initial proclamata a mortii hartiei imprimate este convertita in ingrijorarea ca afisele omoara.

Written by Irina Zamfirescu

Iunie 18, 2010 at 9:47 am

Nu ne mai mancati trotuarele!

with 2 comments

O saorma trebuie sa priasca. Nu poti lua lipia suprasaturata de grasimi la subtioara si sa pleci sa infrunti Bucurestiul. Asa s-au nascut restaurantele-trotuar. Care trotuar? Al meu, al tau, al lui – al nostru, al tuturor.

Saormeriile sunt circul foamei al societatii capitaliste – oricine vede ce, cat si cum mananci.

Aglomeratiile urbane s-au pricopsit cu tot soiul de stabilimente amplasate strategic. Tine de spiritul comertului: ca sa-ti mearga afacerea, ai nevoie de vad. Or vadul este, de regula, intr-o zona supraaglomerata din oras. In cazul saormeriilor insa, patronii au plusat. Si-au dat seama ca nu este suficient sa ai vad. Trebuie sa fii, la propriu, in mijlocul vadului. Adica, taman acolo pe unde trecatorii grabiti incearca sa se strecoare printre masinile parcate pe trotuarele capitalei.

Pentru ca piata este deschisa, statul incurajeaza competitivitatea, iar saorma merge la romani, fiecare foarte mic intreprinzator trebuie sa fie vizibil, zgomotos si olfactiv prezent pe piata. Olfactiv, se rezolva atat, dar atat de simplu – nu cred sa existe legiferat sectorul olfactiv. Daca gazul tevilor de esapament sunt noxe, emanatiile saormei sunt miresme. Nu mi-a fost dat sa aud un discurs public despre caracterul nociv al acestor mirosuri. Poate nu este si cei ce se plang dau semne de aristocratie.

In ceea ce priveste zgomotul, saorma merge mai bine pe muzica. Nu o sa pic in pacatul saormarilor manelisti – nu cred in existenta acestei categorii. Slabiciunea in fata saormei nu are statut social, financiar, educational, etc. Cu totii, in fata unei saorme, suntem tabula rasa. Coloana sonora a saormei are o singura trasatura generalizatoare: rasuna!

Si ajungem la ceea ce genereaza furie: cum se impun aceste stabilimente ale foamei vizual. Sa luam un exemplu intamplator: saormeria din capatul strazii Selari ( acolo unde da Lipscaniul  in Dambovita). Mai mult decat carpeta verde iarba wanna-be, este instalata, subtilizand mai bine de jumatate de trotuar, o bara de inox. Pare un verdict manihesit si elitist: cei impresurati de semicercul descris de bara sunt cei alesi! Pentru restul, sucuri gastrice acide, moartea papilelor gustative si sa va chinuiti in chinul etern al inghesuielii pe un trotuar pe atat de mic pe cat sunteti de oropsiti ai soartei culinare!

Saormeria din apropiere de Gara de Nord a ridicat miza: a pus pe frumoasa carpeta mese destinate, evident, mancatului. Mesele sunt inalte, cu scaune elegante, demne de o zona precum aceea. Pentru ca master-chieful are nevoie de liniste pentru a se reculge si a pregati prea-delicioase saorme, deosibta locatie a integrat trotuarul in propria-i administrare. Trecatorul ce indrazneste sa nu fie client calca cu sfiiciune pe carpeta verde, jenat fiind ca isi pune talpile pe ceva ce nu ii apartine. Uita ca dedesubtul carpetei este trotuarul – unul public, asa cum orice trotuar este in virtutea utilitatii lui si a functiei cvasi-primare umane de a merge.

Mancarea gunoi, asa cum este denumita institutional saorma, aduce verdele in Bucuresti. Nu vrem noi mai mult verde? Poate este raspunsul firesc al al intreprinzatorilor la cerintele noastre. Stabilimentele foamei se intersecteaza cu apetenta cromatica a vietii sanatoase. Trebuie sa zambim macar bunavointei de a alege pentru aceste carpete urbane o culoare pe care noi o invocam des.

Pe masura ce apar noi saormerii, ne dispar trotuarele. Saormeriile apar pe masura ce oamenii sunt infometati. Si iata un stralucit rationament, in virtutea acestor doua argumente: ne mancam propriul tortuar!

Din nou, saormerie

Din nou, saormerie

O saormerie

O saormerie

O alta saormerie

O alta saormerie

Written by Irina Zamfirescu

Aprilie 7, 2010 at 2:33 pm

Publicat în Comportament urban

Tagged with , , ,

20 de ani dupa

leave a comment »

In dimineata zilei de 21 decembrie 1989, Piata Palatului (actuala a Revolutiei) era sufocata de tancuri si taburi. Vreo zece oameni stateau pe langa Biblioteca Nationala, ignorand parca de acoperisul si mormanele de schele ce stateau sa se prabuseasca in strada. Muzeul National de Arta si Ateneul erau, la randul lor, strajuite de masinariile razboinice. Aerul rece era impregnat cu mirosul  incendiilor de peste noapte si al munitiei trase in nestire. Bucurestiul purta haine gri.

Facem un salt de doua decenii si exploram noul Bucuresti. Orasul si-a schimbat hainele si a trecut la o cromatica mai diversificata, la limita stridentei. Fatadele cladirilor sunt mascate de bannere uriase care anunta oportunitati pe masura. Cartierele muncitoresti, incep sa se acopere timid cu tot soiul de culori anapoda. Sirurile interminabile de blocuri construite la norma sunt fragmentate de cladiri din otel si sticla fumurie. Probabil acolo a trait, candva, un parc. Iar drumurile prafuite sunt incadrate de masini care au castigat la loteria parcarilor.

Una dintre zicalele nostalgicilor regimului ceausist spune ca nu avem suficienta vopsea ca sa acoperim tot ce a construit Imparatul Estului. Paralizam in fata acestei persiflari, asa cum am paralizat in procesul de reconstructie. Am  ales calea usoara – un strat superficial de vopseluri schizoide care sa ne asunda trecutul. Capitalismul romanesc se traduce prin masini incalecate in trafic, reclame luminoase pe blocuri cu tencuiala macinata sau prin spargerea (mai mult simbolica) a unui perete din apartamentul proprietate personala, confort 2.

Zgomotul de senile sau de AKM-uri de acum 20 de ani a fost inlocuit cu claxoane suburbane si injuraturi pe masura. Noul Bucuresti miroase a parfumuri de taraba ilegal-volanta si a shaorma.

Va trimitem in trecutul nostru recent (http://codrin-prisecaru.blogspot.com/2009/12/16.html) si va adresam doua intrebari. De fapt, ce s-a schimbat in orasul vostru? Cat de mult v-ati transformat in ultimele doua decenii?

Written by Irina Zamfirescu

Martie 17, 2010 at 7:47 pm

Bucurestiul instant

leave a comment »

Ceausescu era un semi-ilegalist: se ascundea, dar nu il cauta nimeni. Si asa s-a nascut Bucurestiul.Pai cum asa?

Orasul se dezvolta in acord cu planuri ample, gandite in termenii durabilitatii si armoniei arhitecturale si conform cu norme urbanistice si de mediu conforme cu legislatia nationala si europeana. Glumesc. Sau poate sunt eliptica de un „ar trebui” sa se dezvolte. Insa povestea Bucurestiului din anii ’80 este pe atat de hilara, pe cat este de revoltatoare. Aceste notiuni, inca neinventate, erau inlocuite de vointa tovarasilor Ceausescu.

Arhitecti si constructori, amuzati, nostalgici, insa cu sarcasm trist povestesc la Reporter Special (Antena 3) cum si de ce Bucurestiul arata azi asa cum a fost proiectat in anii 80. Proiectatul presupune demersuri etapizate si procese de consultare si imbunatatiri premergatoare construiri. Astfel ca termenul trebuie inlocuit cu termeni din sfera verbului a se ivi. Bucurestiul anilor 80 s-a ivit conform cu ceea ce Ceausescu considera oportun de a raporta la centrul de comanda.

In cadrul emisiuni sunt depanate povestile Bulevardului Dacia, Pasajului Unirii si Lujerului, intersectia Plevnei cu Furtuna si cladirea Ministerului Justitiei. In fapt este povestea constructorului din epoca comunismului față cu absurdul.

Revenind la fraza de deschidere a acestei postari, se pare ca temerea cea mai mare a tovarasului era aceea a prinderii lui. De-aceea era dependent de spatii deschise. Orizonturi largi, campuri deschise, astfel incat dusmanul perpetuu, invizibil si inexistent sa nu il poate incolti. Spre exemplu, locul pe care acum se afla Bulevardul Dacia a fost un astfel de potential loc pentru potentialii lui inamicii. Farmecul unui dictator este acela de a face din vointa sa politica de stat..și de construcții. Astfel ca ceea ce acum se face cu consultari publice, cu avize de X si de Y si de Z s-a intamplat in 8 zile. Acest bulevard a luat locul maghernitei in doar 8 zile.

Aceeasi claustrofobie complotico-maladiva a stat si la baza construirii intersectiei dintre Calea Plevnei si Furtuna. Fie ca pericolul estimat de tovaras era mai ”iminent”, iertat fie-mi pleonasmul, fie ca estimarile cu privire la timpul necesar de constructie au condus la aceasta apreciere, lucrarea a durat 2 nopti si o zi.

In mod cert stiti regula – par samabata, impar duminica. Aici vorbim de numerele de inmatriculare si regula conform careia acestea aveau drept de a circula – ambuteoajele erau improbabile. Insa tovarasul, vizionar al epocii mall-urilor, a intrezarit necesitatea Pasajului Unirii. In anul 1987 pasajul a fonst contruit in lunile mai si iunie, matematic – in 2 luni.

Din caldurosul si comodul an 2010, putem sa ne amuzam un pic de istorisirile celor prezenti in materialul Antenei 3. Spre exemplu, lipsa de viziune in spatiu a lui Ceasusescu era rezolvata prin cladirile 1 la 1. Carevasazica, erau construite machete in marime naturală. Tovarasul banuia ca vrea un bloc. Drept pentru care se construia o banuiala de bloc in marimea in care tovarasul il dorea. Din panza, pefeleu, carton, se ridicau aceste machete uriase pentru a putea fi cuprinse de mintea generoasa a tovarasului.

Ridicularizarea gesticularii excesive era straina de mesterii din domeniu. Ceea ce pentru restul poporului era pretext de maimutareala, pentru acestia erau proiecte si schite conform cu, care acestia trebuia sa construiasca. Planul era spontan si schitat in aer de mana dibace a tovarasului. Au existat confuzii cu privire la decodarea acestor gesturi, iar pentru aceia responsabili cu lucrarile, situatia era un pic dramatica – Ceausescu folosea acelasi gest pentru a darama si pentru a construi, iar atunci cand indica limitele constructiei, asa cum le vedea el, deci cum trebuia sa se infaptuiasca, folosea linia orizontului.

Subiectul este stralucit, drept pentru care va recomand sa urmariti materialul (editia din 13 februarie). Avand in vedere experienta mea in domeniul analizei media, va recomand sa faceti abstractie de anumite aspecte ce tin de sfera sofismului  (daca reclama cu inversunare calitatea si stilul de constructie al tovarasului in unele locuri, in altele reclama actualului regim politic tocmai lipsa avantului proletar in constructii).

Iata si link : http://www.antena3.ro/emisiuni/reporter-special .

Written by Irina Zamfirescu

Februarie 20, 2010 at 10:41 pm