Recunosc. Sunt un voyeur.

Provincialii lipsiti de posibilitati ori intetii de a-si achiziona prima, a doua, a x-a casa au soarta unui nomad. Incep, in multe dintre cazuri, cu un camin studentesc animat si aglomerat, pentru ca examenul de licenta sa te arunce in tumultul imobialiar a

cate ferestre, atatea stabilimente sociale

l proprietarilor intru inavutirea lor si tuturor generatiilor ce vor sa vie.

Si uite asa, din apartament in apartament, ajungi sa schimbi peisaje, scari de bloc, administratori si vecini. E firescul vietii urbane, te supui sau te intorci la caminul parintesc.

Acest du-te-vino locativ te deprinde cu viata de bloc, si nu orice bloc – blocul construit in era ceausista, mandru inaltate si insiruite de-a lungul si de-a latul orasului. Blocuri de 10 etaje, cu cate 4 apartamente pe etaj, ingramadesc familii, incheaga gospodarii si descrie tot atatea universe cate usii vezi pe palierul fiecarui etaj.

Peretii firavi intre aceste apartamente te fac, involuntar, martorul certurilor casnice ori, din contra. Daca esti dispus sa investesti timp, reusesti sa fii martoul nestiut al vietii famiale a vecinilor.

Si daca blocul in care locuiest nu este ”la sosea”, geamul este fereastra catre noi si multiple universe (trebuia sa folosesc acest cliesu, in ciuda usoarei tautologii). Blocurile vecine ce iti stau in coasta apartamentului te introduc in nenumarate alte vietii. Bucatarii cu aragaze aburinde ori sufragerii cu plasme un pic cam prea indraznete pentru niste bieti peretii ganditi intr-o epoca in care consumul minim era politica de stat – toate se desfasoara de-a lungul si de-a latul blocului.

Punctele comune sunt ghena blocului, respectiv casieria administratorului. Daca esti suficient de norocos, in lift te mai poti intersecta cu unul ori altul. Ridici privirea din podeaua liftului, zambesti complice, spui „la revedere” si atat. Tu stii ca aseara vecinul tau a vizionat un film dupa orele tarzii ale noptii.

De ce acest text pe acest blog? Viata urbana incepe in holul casei tale. Daca in vremurile in care aceste blocuri au fost construite, proximitatea apartamentelor si blocurilor facilita indeletnicirile securiste ale unor nomenclaturisit, azi devii involuntar, la o tigara, in balconul blocului tau, martorul strazii tale.

Ma intrebam daca vinovatia este reactia morala fireasca a faptului ca, timp de cateva zile, am urmarit doua bucatarii vecine de vis-a-vis. Eram fermecata de cum doua familii care, probabil, nu se cunosc, isi desfasoarele vietile complet paralel, iar eu le pot vedea acest parcurs. Eram un mic zeu al Titanului.

Intimitatea in blocurile „din spate” poate fi salvata doar de jaluze sumbre si susoteli. Ceea ce pare mai ingrijorator decat ceea ce se intampla inainte de 89. Nu avem decat sa ne plecam capetele in fata intimitatii noastre publice.

Si toate astea pentru ca acum, arhitectul de-atunci al Bucurestiului de azi,  sa se amuze de poate una dintre cele mai mari probleme lasate capitalistilor – intimitatea la bloc.

Bucurestiul instant

Ceausescu era un semi-ilegalist: se ascundea, dar nu il cauta nimeni. Si asa s-a nascut Bucurestiul.Pai cum asa?

Orasul se dezvolta in acord cu planuri ample, gandite in termenii durabilitatii si armoniei arhitecturale si conform cu norme urbanistice si de mediu conforme cu legislatia nationala si europeana. Glumesc. Sau poate sunt eliptica de un „ar trebui” sa se dezvolte. Insa povestea Bucurestiului din anii ’80 este pe atat de hilara, pe cat este de revoltatoare. Aceste notiuni, inca neinventate, erau inlocuite de vointa tovarasilor Ceausescu.

Arhitecti si constructori, amuzati, nostalgici, insa cu sarcasm trist povestesc la Reporter Special (Antena 3) cum si de ce Bucurestiul arata azi asa cum a fost proiectat in anii 80. Proiectatul presupune demersuri etapizate si procese de consultare si imbunatatiri premergatoare construiri. Astfel ca termenul trebuie inlocuit cu termeni din sfera verbului a se ivi. Bucurestiul anilor 80 s-a ivit conform cu ceea ce Ceausescu considera oportun de a raporta la centrul de comanda.

In cadrul emisiuni sunt depanate povestile Bulevardului Dacia, Pasajului Unirii si Lujerului, intersectia Plevnei cu Furtuna si cladirea Ministerului Justitiei. In fapt este povestea constructorului din epoca comunismului față cu absurdul.

Revenind la fraza de deschidere a acestei postari, se pare ca temerea cea mai mare a tovarasului era aceea a prinderii lui. De-aceea era dependent de spatii deschise. Orizonturi largi, campuri deschise, astfel incat dusmanul perpetuu, invizibil si inexistent sa nu il poate incolti. Spre exemplu, locul pe care acum se afla Bulevardul Dacia a fost un astfel de potential loc pentru potentialii lui inamicii. Farmecul unui dictator este acela de a face din vointa sa politica de stat..și de construcții. Astfel ca ceea ce acum se face cu consultari publice, cu avize de X si de Y si de Z s-a intamplat in 8 zile. Acest bulevard a luat locul maghernitei in doar 8 zile.

Aceeasi claustrofobie complotico-maladiva a stat si la baza construirii intersectiei dintre Calea Plevnei si Furtuna. Fie ca pericolul estimat de tovaras era mai ”iminent”, iertat fie-mi pleonasmul, fie ca estimarile cu privire la timpul necesar de constructie au condus la aceasta apreciere, lucrarea a durat 2 nopti si o zi.

In mod cert stiti regula – par samabata, impar duminica. Aici vorbim de numerele de inmatriculare si regula conform careia acestea aveau drept de a circula – ambuteoajele erau improbabile. Insa tovarasul, vizionar al epocii mall-urilor, a intrezarit necesitatea Pasajului Unirii. In anul 1987 pasajul a fonst contruit in lunile mai si iunie, matematic – in 2 luni.

Din caldurosul si comodul an 2010, putem sa ne amuzam un pic de istorisirile celor prezenti in materialul Antenei 3. Spre exemplu, lipsa de viziune in spatiu a lui Ceasusescu era rezolvata prin cladirile 1 la 1. Carevasazica, erau construite machete in marime naturală. Tovarasul banuia ca vrea un bloc. Drept pentru care se construia o banuiala de bloc in marimea in care tovarasul il dorea. Din panza, pefeleu, carton, se ridicau aceste machete uriase pentru a putea fi cuprinse de mintea generoasa a tovarasului.

Ridicularizarea gesticularii excesive era straina de mesterii din domeniu. Ceea ce pentru restul poporului era pretext de maimutareala, pentru acestia erau proiecte si schite conform cu, care acestia trebuia sa construiasca. Planul era spontan si schitat in aer de mana dibace a tovarasului. Au existat confuzii cu privire la decodarea acestor gesturi, iar pentru aceia responsabili cu lucrarile, situatia era un pic dramatica – Ceausescu folosea acelasi gest pentru a darama si pentru a construi, iar atunci cand indica limitele constructiei, asa cum le vedea el, deci cum trebuia sa se infaptuiasca, folosea linia orizontului.

Subiectul este stralucit, drept pentru care va recomand sa urmariti materialul (editia din 13 februarie). Avand in vedere experienta mea in domeniul analizei media, va recomand sa faceti abstractie de anumite aspecte ce tin de sfera sofismului  (daca reclama cu inversunare calitatea si stilul de constructie al tovarasului in unele locuri, in altele reclama actualului regim politic tocmai lipsa avantului proletar in constructii).

Iata si link : http://www.antena3.ro/emisiuni/reporter-special .