Anarhie institutionala

Administratia publica din Romania are efecte cel putin controversate asupra conotatiilor si lexicului, in genere: asumarea responsabilitatii este un termen hulit, care anunta o exceptie de la procedurile firesti. Insa cum se face ca asumarea responsabilitatii nu este primul lucru pe care un functionar il face la inceputul mandatului. Daca tot suntem in sfera terminologiilor – in limba engleza, functionar public = public servant. Iar doza de umilinta pe care sintagma o are provine insasi din responsabilitatea aferenta functiei.

In doar doua zile, doua imobile cu o valoare culturala incontestabila, au fost distruse: Casa Cantacuzino, de pe Strada Gutenberg 3 si vila Lahovary, de pe Dumbrava Rosie. Discutia retorica despre imobiliarii hulpavii nu isi are rostul aici. Pentru ca in fapt s-a intamplat ceva mult mai grav – cele doua imobile au fost distruse cu binecuvantarea Directiei de Cultura Bucuresti. Aceasta directie de cultura este functionala, precum orice institutie publica, prin si datorita functionarilor publici. Iar functionarii publici raspund in fata comunitatii si a structurii superioare, Ministerul Culturii. Teoretic. Practic, acest week-end ne-a acutizat suspiciunea ca acestia raspund unor interese de conjunctura, economice si contrare scopului pentru care, in fapt, ei exista din punct de vedere profesional.

Dar ce se poate face in situatia in care institutia nu raspunde nici macare de „sef”? Ministerul Culturii, in fata caruia directia raspunde direct, a dat ordin de clasare a imobilului din Gutemberg. Astfel ca imobilul trebuia sa ramana neatins pana la definitivarea procedurii. Insa numai asa nu s-a intamplat. Echipe de guerrile au lucrat, cu sarg si constiinciozitate, la demolarea ornamentelor pe timp de noapte. Oare pentru ca sunt insomniaci si si-au facut din demolari un al doilea job? Sau pentru ca au avut acuta convingere ca nu trebuie sa fie vazuti?

Orice functie, publica ori nu, suporta doua componente interdependente, imperative si necesare pentru functionarea coreneta a societatii per ansamblu: componenta juridica si componenta deontologica. Fiecarui individ, pentru fiecare dintre actiunile exercitate in virtutea mandatului, ii este aplicabila aceasta grila si imputabila orice alunecare dintre chingile juridice si deontologice. Decenta actului administrativ provine din respectarea normelor aferente celor doua domenii, iar exercitiul de explicare a nevoii de supunere a functionarului public fata de aceste norme este o jignire pentru democratia actuala. Mai mult, notiunea de malpraxis este inexistenta din sfera administrativa. Malpraxis, in domeniul administratiei publice locale, este atunci cand alegi sa se faca voia individuala asupra aceleia comune. Iar inserarea notiunii de maplraxis, conjugate cu raspunderea pentru propriile actiuni exercitate pe timpul mandatului, va conduce la firescul unui stat. Faptele savarsite de Directia de Cultura (limbaj tendentioso-juridic folosit cu precisa si rea intentie) sunt orice altceva decat firesti.

Directiei de Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National a Municipiului Bucuresti nu poate sa se supuna nici juridicului, nici deontologiei. In lumina gravelor abateri de la legislatie, discutiile despre deontologie sunt hilare in acest context. Legislativ, acestia refuza orice parghie de control. Cred ca putem discuta despre anarhie institutionala – atunci cand o institutie se desprinde de celula-mama se cheama ca sunt instituite reguli noi, conforme cu vointe proprii, improprii insa in virtutea unei „organigrame statale”.

Umilinta actului de administrare a bunurilor publice este una care ar trebui sa aduca plus valoarea actului administrativ. Raspunderea pentru ceva ce este al tuturor ar trebui sa reactiveze simtul de reprezentativitate a unui popor. Notiunea de public servant ramane o traducere de nostalgica mantra administrativa.

Imobil protejat de Ministerul Culturii; sursa:Hotnews