Legalitate, consultare, transparenta si moloz. Mult moloz.

Ulita fantasmo-futuristica Buzesti – Berzei – Uranus – Calea Rahovei: Dl. Oprescu ne spune ca proiectul este minunat, ONG-urile demonstreaza ca nu este legal, moral si oportun. Prezumtia de protejarea a binelui comunitatii de catre administratia publica locala este o gluma proasta. Deci, ce facem?

Precaritatea calitatii traficului din Bucuresti este o axioma. O traim, nu o mai demonstram. Si atunci, masuri sunt necesare. Largim benzile pentru a face loc masinilor. Evident, din nou, o propozitie adevarata in sine. Insa, ceea ce o Primarie trebuie sa faca, este sa demonstreze ca solutia propusa nu este un truism, ci o solutie. Si atunci, largirea de pe Buzesti, cum o dovedim a fi oportuna?

Un proiect de o asemenea amploarea necesita un PUZ (Plan Urbanistic Zonal). Ceea ce putem traduce in strategie si planificare, cam cum se intampla toate lucrurile in administrarea oricarui lucru. Ceea ce proiectul propune nu este schitarea amatoristica a inca 2 benzi pe o ulita din Bucuresti, ci va fi o sosea care pleaca din Calea Buzesti si trece pe la Berzei, Uranus si se propteste in Calea Rahovei. O sosea care este prezentata de municipalitate printr-un contur. Studiu de oportunitate? Studiu de impact? PUZ? Detalii impuse de legislatia in vigoare. PMB este eficient: de la departamentul de Paint-arie (multumim Windows pentru ca exista) a plecat conturul viitoarei sosele. Si daca tot nu au cadadicsit cu studiile, de ce ar face-o cu obtinerea avizelor? O schita in Paint nu poate necesita deranjul Ministerului Dezvoltarii si Ministerului Culturii, deci o avizam la birourile de la etajul inferior, la Arhitectul Sef.

Cele doua dungi trasate la Paint-arie rad de pe fata arterelor Buzesti si Berzei niste cladiri de patrimoniu si trec prin niste zone protejate. De cine? De lege. Care lege? Una egala cu cea de sus mentionata si ignorata. Deci tratament egal pentru legile egale. Astfel ca PMB nu poarta grija unui Minister (Culturii, evident) usor amortit si somnolent, si trece cu parafa si peste neglijenta lui. In definitiv, somnul Ministerului Culturii naste Lipscaniul!

Majoritatea cladirilor de pe aceasta artera sunt intr-o stare avansata de degradare. Si, iata-ne, din nou, in fata unei axiome. Indignarea comun(ala) striga: demolare! Draga Indignare, unde erai cand bugetul capitalei, ani la rand, a avut buget zero pentru reabilitari cladiri patrimoniu? Dar, stimata Indignare, unde esti cand Ministerul Culturii, responsabil de cladirile de patrimoniu, le lasa cuprinse de mucegaiuri si vegetatii aeriene (admiram opera lui Cioran si, da, militam pentru spatiile verzi, insa nu in si peste structurile cladirilor). Sa ridice piarta importiva cinematografului Buzesti acela care a trimis o sesizare catre PMB ori Ministerul Culturii pentru a reclama, in calitate de cetatean, ca ii este incalcatul dreptul la cinematograful Buzesti!

Iar cand cetateanul motaie in cladirea de patrimoniu, departe de problemele strazii sale, se ivesc premisele ideale pentru o teapa infipta fix in dreptul de proprietate. Astfel se contureaza o alta suspiciune de ilegalitate in proiect: modalitatea in care PMB a declarat ca proprietatile oamenilor sunt de utilitate publica, ca trebuie sa fie expropriati si ca trebuie sa fie (stra)mutati. Incepem, firesc, cu evidenta: nu exista un studiu de oportunitate si de impact, deci nu exista fundament pentru declararea acelor cladiri ca fiind de utilitate publica. Aceasta nu este emanata din birouri si hartii, utilitatea publica este demonstrata. Proprietarii insa sunt deja evacuati.

Din fundal, domnul Oprescu: ” La ala ii reconstruiesc fatada la 250 de metri in spate”. Ala este cinematograful de mai sus. Si identificam deja un pericol indepartat, insa ne hazardam un pic: daca peste doi ani domnul Oprescu nu mai primeste de la noi stampila, va fi somer. Si, asa cum o arata cifrele, somerii iau calea strainatatii. Avertizam Italia: daca va bate la porti un anumit Sorin Oprescu care spune ca stie si poate, va darama Colosseumul si il va reface, din mulaje in ghips, un pic mai incolo. Care Colosseum? „Ala”.

Bahto velo velo!

Bicilistul din Bucuresti are o trasatura pe care putini altii o au: incrancenare. Buba vine inca de la motorul generator al statutului de bicilist – pedaleaza pentru viata ta!, relaxarea la ghidon fiind o utopie urbana.

Incrancenarea de mai sus isi are originea in multiple cauze: benzile speciale pentru (anti)bicilcisti, soferii din spatele traficului, pietonii de pretutindeni, biciclistii.

La presiunile organizatiilor non-guvernamentale, primariile din toate sectoarele au cugetat: sa se faca piste. Si s-au facut. Din pacate organizatiile s-au oprit la argumentarea oportunitatii efectuarii pistelor. Deci primariile le-au facut dupa chipul si asemanarea lor: ineficiente, pe-alocuri, de nefolosit, presarate cu obiecte de mobilier urban. Calul de dar nu se cauta la dinti, insa cand calul se dovedeste a fi o martoaga demult stirbita, iti vine sa nu primesti darul. Bordurile inalte fac efectiv imposibil de utilizat biciletele de oras, lipsite, in majoritatea cazurilor, de amortizoare. Oare Bucurestiul sa nu fie oras? Si daca reusesti sa sari peste bordura, este posibil sa ramai proptit in santuletul ce traverseaza pista pentru ca, de ce nu, lucratorii au lucrat ceva exact pe culoar. Iar daca bicilistul doreste sa simta briza racoroasa si dubios mirositoare a Damovitei, zig-zag-ul in lungul raului il va linisti pentru o perioada de timp de la utilizarea benzii. Si, pentru a epuiza argumentele futilitatii acestui culoar plapand si galbui, va aducem in text tonetele de/cu/pentru flori. Pete de culoare urbane, stau bovarice si sfidatoare, de-a lungul si de-a latul pistelor, camarute din PVC. Plecam de la premiza ca aceste stabilimente functioneaza in legalitate. Ghiciti cine le-a dat autorizatiile.

Dar, dincolo de benzile galben-inutile se intinde carosabilul salbatic. Pentru a fi sofer in Bucuresti trebuie sa ai: rabdare, carnet de conducere, specific categoriei, o carte buna la indemana si o butelie in portbagaj. Sunt si soferi care zambesc bicilistului. Pe cuvant. In fata acestora ma inclin si ii exonerez de la categoria soferilor mai jos prezentati. Pentru ca multi dintre soferii din Bucuresti nu stiu a cuprinde cu gandul categoria participantului la trafic: participantul este acela care participa (sic!). Astfel ca avem: soferii, pietonii care sunt nevoiti sa utilize trecerile de pietoni (pentru a da un rost acestor treceri) si orice alte vietati care, intr-o forma sau alta, au de-a face cu traficul – politisti ce dirijeaza traficul, catei dezorientati ce vor la radacina copacului de viz-a-viz si bicilistul. Cu totii, conform luxului democratic, avem dreptul de a utiliza drumurile publice. Daca esti sofer, semnalizeaza la orice miscare de volan – bateria masinii tale se poate realimenta, nu-ti face griji. Daca cobori din masina, nu deschide portiera cu ochii inchisi – s-ar putea sa calci pe capul unui bicilist. Daca vezi un bicilist care vine spre tine, tu ruland intre niste dungi galbui, pe un trotuar, nu calca accelerat cu dintii inclestati – esti musafir pe parcela altcuiva. Iar daca claxonezi la mai putin de 5-7 metri de roata din spate a unui biclist, fa-ti timp in agenda de un drum la un service auto pentru indreptarea capotei. Este greu sa fii sofer in Bucuresti, dar este si mai greu sa nu fii atunci cand esti in trafic.

Despre pietoni, numai de bine. Ce prejudiciu ar putea aduce niste oameni ce merg? Mersul este, conform spuselor medicilor, sanatos. Bicilistii insa pot avea o relatie usor atipica cu acestia, relatie care este cauzata tot de municipalitate. Astfel ca am ajuns sa ne revendicam reciproc trotuarul. Jumatate mie, jumatate tie, dar care jumtate? Aceea dintre dungile galbene este a bicilistului. Insa dungile galbene in unele dintre zone, coincid cu marginile trotuarului. Cum facem imparteala? Cu invective, recunoscute popular ca injuraturi. Iar daca totusi e spatiu pentru toata lumea, pietonul nu intelege sa faca uz de cumpatare in utilizarea spatiului –  fie ca merg in grupuri-insirate (4-5 persoane, umar langa umar, de la stanga la dreapta, din bordura in bordura), fie merg in deriva, virand neasteptat si surprinzator pentru roata din fata a bicicletei. Pietonii din toate sectoarele Bucurestiului ar trebui sa stie ca nici bicilistii nu s-au vrut impleticitii printre picioarele lor.

Glumim doar

Ultima dintre categorii, paradoxal, este chiar bicilistul. Nu ne putem delimita de subspecia biciclist agresiv, care se ipostaziaza in toate si in fiecare dintre trasaturile mai sus  enumerate. Uneori, biciclistul cu pricina pare sa isi asume toate metehnele soferilor si pietonilor mult huliti. Mersul pe bicicleta este un mars de protest pentru el. Existenta lui sta in umbra unor conspiratii globale. Evident, face toate conexiunile intr-un registru suburban si sub-biciclistic. Incrancenarea lui este atat cea pe care o poarta, cat si aceea pe care o provoaca.

Disfunctii urbane

In ultimele zile, orasul a fost tot mai adesea comparat cu jungla. Discursul jurnalistic intra in clisee de sezon: un spatiu antropizat din regiunea temperat-continentala este comparat cu un spatiu salbatic si ecuatorial, greu accesibil, asa cum il recunoastem doar din pozele si documentarele de la televizor. Insa, cat de legitima este o asociere intre cele doua dimensiuni?

Bucuresti, miezul unei zile aglomerate si innorate. Un motociclist de peste 1,80 metri se inghionteste, la propriu, cu un nene mustacios si burtos, care nu pare sa aiba mai mult de 1,60 metri. Scena se consuma in plin trafic. Nenea caruia nu i-a fost harazit sa fie cool si inalt, dar care detine o frumusete galbena de Dacia 1300, cere un time-out cat sa se indrepte spre portbagajul masinii. De acolo extrage o butelie de gaz (probabil goala) pe care o transforma in scut si incepe sa-si intimideze adversarul motociclist. Stop.

Daca facem o minima analiza pe acest cadru, observam ca nu intrunim conditiile minime pentru a fi gazduiti de o jungla. Nici unul dintre protagonisti (motociclistul inalt, soferul cu butelie si cameramanul pasiv si amator) nu pot nutri la titlul de rege al junglei. De fapt, nu pot fi nici macar niste larve in acel ecosistem. Facem aseasta presupozitie, deoarce aceste animale urbane au un potential autodistructiv greu de gasit in literatura de specialitate.

Vehiculele care stranguleaza traficul sau care incearca sa se strecoare pe langa ringul de box ar putea fi comparate cu niste liane sau arbusti. Asta doar daca ai fi Pablo Picasso. Vegetatia luxurianta din jungla este un obstacol apriori pentru elementele din afara ecosistemului. Or in cazul orasului, vehiculele care ne asigura noua transportul intre doua scene de lupta si alte trei de injuraturi, in mod categoric sunt controlate de aceste fiinte bipede despre care am spus ca nici macar larve n-ar putea fi intr-o jungla sadea.

Daca e sa judecam situatiile acestea dintr-o perspectiva antropologica, am putea gasi niste explicatii plauzibile. Ghertoiul de bloc a ajuns la un nivel de confort maxim care il alieneaza. Vanatorul de alta data face mici comisioane prin oras pentru mama soacra. De exemplu, sa-i schimbe butelia de gaz. Cei mai seducatori masculi ai tribului si-au tras motor si agata pustoaice de 16 ani. In ultimele mii de ani, instictele animalice au fost educate si reduse la scara. Procesul de dezanimalizare s-a accelerat profund in ultimele trei secole, de cand cu revolutia industriala. Asadar, Homo Sapiens Sapiens de astazi nu mai are nici coltii atat de puternici, nici muschii atat de fermi si nici privirea atat de agila.

In ciuda acestor factori care au alterat metabolismul speciei umane, se intampla sa mai asistam la mici rabufniri ale omului ancestral chiar in zilele noastre. Fix in mijlocul traficului nostru. Barbati nemultumiti de micimea lor (masurati cum vreti dumneavoastra) se dueleaza verbal si fizic, sfidand secolele de educatie bisericeasca sau laica. Cu priviri bovine si transpirate, incearca sa-si avertizeze partenerii din trafic ca ei pot manca o gazela (sau un hamburger) fara sa foloseasca focul!

Nu vrem sa intram in butade moralizatoare. Nu ne pasa de traficul din orase. Nu ne pasa ca soferii se bat sau ucid oameni. Pur si simplu, vrem sa le aducem in discutie, dincolo de „jungla” si „oras”, pe partenerele de viata ale cavalerilor din trafic. Incercam sa punem bazele unei miscari de solidaritate cu aceste domnite care nu au avut norocul sa-si lege destinele de barbati adevarati.  Suntem profund ingrijorati ca, inafara poluarii si a incalzirii globale, specia umana este amenintata de un nou pericol real.

Barbatia nu se mai consuma in dormitor, ci se mimeaza in trafic.

20 de ani dupa

In dimineata zilei de 21 decembrie 1989, Piata Palatului (actuala a Revolutiei) era sufocata de tancuri si taburi. Vreo zece oameni stateau pe langa Biblioteca Nationala, ignorand parca de acoperisul si mormanele de schele ce stateau sa se prabuseasca in strada. Muzeul National de Arta si Ateneul erau, la randul lor, strajuite de masinariile razboinice. Aerul rece era impregnat cu mirosul  incendiilor de peste noapte si al munitiei trase in nestire. Bucurestiul purta haine gri.

Facem un salt de doua decenii si exploram noul Bucuresti. Orasul si-a schimbat hainele si a trecut la o cromatica mai diversificata, la limita stridentei. Fatadele cladirilor sunt mascate de bannere uriase care anunta oportunitati pe masura. Cartierele muncitoresti, incep sa se acopere timid cu tot soiul de culori anapoda. Sirurile interminabile de blocuri construite la norma sunt fragmentate de cladiri din otel si sticla fumurie. Probabil acolo a trait, candva, un parc. Iar drumurile prafuite sunt incadrate de masini care au castigat la loteria parcarilor.

Una dintre zicalele nostalgicilor regimului ceausist spune ca nu avem suficienta vopsea ca sa acoperim tot ce a construit Imparatul Estului. Paralizam in fata acestei persiflari, asa cum am paralizat in procesul de reconstructie. Am  ales calea usoara – un strat superficial de vopseluri schizoide care sa ne asunda trecutul. Capitalismul romanesc se traduce prin masini incalecate in trafic, reclame luminoase pe blocuri cu tencuiala macinata sau prin spargerea (mai mult simbolica) a unui perete din apartamentul proprietate personala, confort 2.

Zgomotul de senile sau de AKM-uri de acum 20 de ani a fost inlocuit cu claxoane suburbane si injuraturi pe masura. Noul Bucuresti miroase a parfumuri de taraba ilegal-volanta si a shaorma.

Va trimitem in trecutul nostru recent (http://codrin-prisecaru.blogspot.com/2009/12/16.html) si va adresam doua intrebari. De fapt, ce s-a schimbat in orasul vostru? Cat de mult v-ati transformat in ultimele doua decenii?

Biblioteca atunci, biblioteca acum

cladire de otel, se iveste dintre blocuri

Scopuri si roluri

In ce masura este necesar demersul persuasiv cu privire la necesitatea acestui proiect? In functie de pozitia pe care fiecare dintre noi o are in societate, demersul este unul necesar, oportun sau stanjenitor. Cele trei categorii sunt – cetatenii activi si reactivi in domeniul dezvoltarii urbane, cetatenii care au sesizat ceva nereguli si aceia care au interese in perpetuarea pasivitatii si in opacitatea administratiei locale.

Astfel ca, in mod firesc, la deschiderea blogului si la inceput de proiect, adresam mesaje fiecareia dintre categoriile de persoane mai sus enumerate. Si facem acest lucru nu in vederea legitimarii a ceea ce urmeaza sa intrepridnem, ci in virtutea clarificarii rolului pe care fiecare il are in peisajul urban si potentialul loc in cadrul proiectului.

Pentru cetatenii activi si incisivi in ceea ce priveste dezvoltarea durabila, mesajul se transforma intr-o invitatie. Coerenta si concertarea actiunilor in domeniul urbanismului de guerrila pe care il propunem este esential. Vom monitoriza institutii, vom organiza intalnirii publice si spontane sub forma de flash mob, vom fotografia si incrimina public aberatiile arhitecturale si demersurile ilegale si imorale in ceea ce priveste asa zisa dezvoltare urbanistica. Evitam motto-uri proletaro-activiste, insa invitatia de a va alatura noua este o necesitate in economia proiectului.

A doua categorie sunt cetatenii care vad, aud, se impiedica, insa nu sunt decisi si precisi in a actiona.  Acuza, insa nu reclama. Sunt acei indignati muti, care aleg susoteala de salon in schimbul presiunilor pe care cetatenii sunt indreptatiti sa le faca in virtutea parghiilor legale care permit actiunea directa asupra deciziilor administrative. Motivele pentru care aleg activismul-discret nu sunt relevante aici, insa vom reveni cu amanunte.

A treia categorie este aceea pe care o invitam sa se opreasca un pic din patosul imobiliar si frenezia unei arhitecturi lipsite de sustenabilitate si eficienta. Acestei categorii vrem sa ii explicam si sa ii obligam la empatie. Vom explica relatia de determinism dintre constructii si trafic, vom prezenta rolul si argumenta necesitatea cladirilor patrimoniu si inca alte lucruri asemenea. Si daca la finele acestui demers argumentativ nu obtinem rezultatul scontat, in ceea ce priveste intentiile lor imobiliare, ii vom constrange la empatie – reclamam public, instigam populatia la utilizarea resurselor legislative de a stavili demersurile ostile convieturii urbane.

Va indemnam sa va identificati categoria in care v-ati plasat prin actiunile dumneavoastra de pana acum. Apoi, va invitam pe toti aceia care sunteti in categoria 2 si 3 sa migrati discret, dar hotarat, inspre prima categorie. Iar in final, admitem: de sus lipseste categoria functionarilor publici de resort. Omisiunea este una intentionata si rezida in convingerea si increderea ferma ca acestia sunt deja parte integranta a primei categorii.

deschide prezentare proiect

Va multumim pentru atentie si va mai asteptam sa poftiti pe la noi!