Recunosc. Sunt un voyeur.

Provincialii lipsiti de posibilitati ori intetii de a-si achiziona prima, a doua, a x-a casa au soarta unui nomad. Incep, in multe dintre cazuri, cu un camin studentesc animat si aglomerat, pentru ca examenul de licenta sa te arunce in tumultul imobialiar a

cate ferestre, atatea stabilimente sociale

l proprietarilor intru inavutirea lor si tuturor generatiilor ce vor sa vie.

Si uite asa, din apartament in apartament, ajungi sa schimbi peisaje, scari de bloc, administratori si vecini. E firescul vietii urbane, te supui sau te intorci la caminul parintesc.

Acest du-te-vino locativ te deprinde cu viata de bloc, si nu orice bloc – blocul construit in era ceausista, mandru inaltate si insiruite de-a lungul si de-a latul orasului. Blocuri de 10 etaje, cu cate 4 apartamente pe etaj, ingramadesc familii, incheaga gospodarii si descrie tot atatea universe cate usii vezi pe palierul fiecarui etaj.

Peretii firavi intre aceste apartamente te fac, involuntar, martorul certurilor casnice ori, din contra. Daca esti dispus sa investesti timp, reusesti sa fii martoul nestiut al vietii famiale a vecinilor.

Si daca blocul in care locuiest nu este ”la sosea”, geamul este fereastra catre noi si multiple universe (trebuia sa folosesc acest cliesu, in ciuda usoarei tautologii). Blocurile vecine ce iti stau in coasta apartamentului te introduc in nenumarate alte vietii. Bucatarii cu aragaze aburinde ori sufragerii cu plasme un pic cam prea indraznete pentru niste bieti peretii ganditi intr-o epoca in care consumul minim era politica de stat – toate se desfasoara de-a lungul si de-a latul blocului.

Punctele comune sunt ghena blocului, respectiv casieria administratorului. Daca esti suficient de norocos, in lift te mai poti intersecta cu unul ori altul. Ridici privirea din podeaua liftului, zambesti complice, spui „la revedere” si atat. Tu stii ca aseara vecinul tau a vizionat un film dupa orele tarzii ale noptii.

De ce acest text pe acest blog? Viata urbana incepe in holul casei tale. Daca in vremurile in care aceste blocuri au fost construite, proximitatea apartamentelor si blocurilor facilita indeletnicirile securiste ale unor nomenclaturisit, azi devii involuntar, la o tigara, in balconul blocului tau, martorul strazii tale.

Ma intrebam daca vinovatia este reactia morala fireasca a faptului ca, timp de cateva zile, am urmarit doua bucatarii vecine de vis-a-vis. Eram fermecata de cum doua familii care, probabil, nu se cunosc, isi desfasoarele vietile complet paralel, iar eu le pot vedea acest parcurs. Eram un mic zeu al Titanului.

Intimitatea in blocurile „din spate” poate fi salvata doar de jaluze sumbre si susoteli. Ceea ce pare mai ingrijorator decat ceea ce se intampla inainte de 89. Nu avem decat sa ne plecam capetele in fata intimitatii noastre publice.

Si toate astea pentru ca acum, arhitectul de-atunci al Bucurestiului de azi,  sa se amuze de poate una dintre cele mai mari probleme lasate capitalistilor – intimitatea la bloc.

20 de ani dupa

In dimineata zilei de 21 decembrie 1989, Piata Palatului (actuala a Revolutiei) era sufocata de tancuri si taburi. Vreo zece oameni stateau pe langa Biblioteca Nationala, ignorand parca de acoperisul si mormanele de schele ce stateau sa se prabuseasca in strada. Muzeul National de Arta si Ateneul erau, la randul lor, strajuite de masinariile razboinice. Aerul rece era impregnat cu mirosul  incendiilor de peste noapte si al munitiei trase in nestire. Bucurestiul purta haine gri.

Facem un salt de doua decenii si exploram noul Bucuresti. Orasul si-a schimbat hainele si a trecut la o cromatica mai diversificata, la limita stridentei. Fatadele cladirilor sunt mascate de bannere uriase care anunta oportunitati pe masura. Cartierele muncitoresti, incep sa se acopere timid cu tot soiul de culori anapoda. Sirurile interminabile de blocuri construite la norma sunt fragmentate de cladiri din otel si sticla fumurie. Probabil acolo a trait, candva, un parc. Iar drumurile prafuite sunt incadrate de masini care au castigat la loteria parcarilor.

Una dintre zicalele nostalgicilor regimului ceausist spune ca nu avem suficienta vopsea ca sa acoperim tot ce a construit Imparatul Estului. Paralizam in fata acestei persiflari, asa cum am paralizat in procesul de reconstructie. Am  ales calea usoara – un strat superficial de vopseluri schizoide care sa ne asunda trecutul. Capitalismul romanesc se traduce prin masini incalecate in trafic, reclame luminoase pe blocuri cu tencuiala macinata sau prin spargerea (mai mult simbolica) a unui perete din apartamentul proprietate personala, confort 2.

Zgomotul de senile sau de AKM-uri de acum 20 de ani a fost inlocuit cu claxoane suburbane si injuraturi pe masura. Noul Bucuresti miroase a parfumuri de taraba ilegal-volanta si a shaorma.

Va trimitem in trecutul nostru recent (http://codrin-prisecaru.blogspot.com/2009/12/16.html) si va adresam doua intrebari. De fapt, ce s-a schimbat in orasul vostru? Cat de mult v-ati transformat in ultimele doua decenii?

Biblioteca atunci, biblioteca acum

cladire de otel, se iveste dintre blocuri

Piata Romana, nr. 7

Despre neglijenta intentionata, un rau acaparator

Sursa: http://www.distrugeri.ro

al caldirilor care altfel nu pot fi dovedite. Sau cum proprietarii sunt stanjeniti de frumos si valoare atunci cand vor sa construiasca pe locul cladirilor patrimoniu.

În general, probelemele comporta doua dimensiuni majore: oportunitate si legalitate. Daca in ceea ce priveste legalitate, interpretarile sunt limitate, iar cadrul rigid, pentru oportunitate lucrurile se complica.

Ceva este oportun atunci cand este adecvat intamplarilor, cand este potrivit, indicat, favorabil. Asa scrie in DEX. Potrivit pentru ce?Indicat de cine? Favorabil cui? DEX-ul nu mai este util la acest nivel.

De ce aceasta analiza lingvistico-gramaticala? Pentru ca Piata Romana, numarul 7. Nicu Alifantis este cu 3 case mai incolo (chiar? Ce este la nr 10 in Piata Romana?).

Revenind. Haideti sa discutam aplicat pe acest caz.

Aspectele ce tin de legalitate. Institutul National pentru Monumente Istorice a cerut Directiei pentru Cultura, Culte si Patrimoniul Cultural National a Municipiului Bucuresti si Directiei Generale a Patrimoniului Cultural a Ministerului Culturii si Cultelor, in noimbrie 2007, clasarea acestei cladiri in randul monumentelor istorice. Acesti demiurgi ai arhitecturii trebuie, cu puterea cvasi-mistica a stampilelor si semnaturilor domniilor sale, sa ateste valoarea de patrimoniu a unei cladiri. Divagam.

Conform Ordinului 2048 din 16 februarie 2009, capitolul VII Procedura de clasare de urgenta a bunurilor imobile* „(3) Declansarea procedurii de clasare de urgenta se efectueaza in maximum 3 zile de la identificarea situatiei imobilului sau de la inregistrarea solicitarii privind situatia imobilului”. Ceea ce pentru unii este maxim 3 zile, pentru vulgul profan sunt doi ani. Cladirea nu este nici pana acum clasata.

Aspecte ce tin de oportunitate. Aici stam si cugetam din mai multe puncte de vedere.

Este curent sesizata practica de a transforma o cladire-patrimoniu in bun public. Carevasazica, proprietarii cladirilor patrimoniu nu au voie sa le darame, insa nici nu sunt obligati sa se ingrijeasca de ele. Deci, la mijloc de daramat si restaurat sta neglijenta. Jos cu ialele, spargem geamuri, toate cele trebuincioase ca persoanele fara locuinta sa intelega ca acolo este un nou sediu social, incognito, insa boem. Plata insa nu se face pecuniar, ci in indici de distrugere. Propietar fericit, persoana fara locuinta fericita, insa raman terte instante revoltate. Aceasta ipoteza este confirmata si de faptul ca acolo este proiectat un imobil de sticla inca din anul 2005.

Efectele de lunga durata a acestor strategii sunt tare ghiduse. Acest abandon creeaza disconfortul firesc (e cu titlu de opinie!) al participantilor la viata urbei – ceea ce este daramat, ruginit si emana mirosuri altfel decat istorico-boeme este respins. Nu stiu in ce masura pot fi blamati aceia dintre noi care, odata vazand paragina in care aceasta cladire au ajuns, vad ca oportun pentru ei daramarea.

Categoriile esteticului sunt, cel mai adesea, recunoscute, nu cautate. Proprietarul imobilului din Piata Romana, nr. 7, se face vinovat de manipularea cetatenilor prin devalorizarea unei cladiri de patrimoniu. A urati, a brutaliza aceasta cladire este echivalentul cu a insinua miicimea istorica a Bucurestiului.

Dle. Alifantis, nu vreti sa va rescrieti piesa?

Comportamente urbane

Nu sunt instanta moralizatoare. Nu arat cu degetul si nu reclam un comportament ca fiind incorect, injust, imoral, etc. Eu sunt un individ al Bucurestiului care este agresat de anumite gesturi. Atat.

In fapt, merg cu un pas mai departe: nici macar despre asta nu este vorba. Doar ca uneori imi e greu sa inteleg unele comportamente.

De exemplu: plonajrile inopinante ale unor deseuri din masinile aflate in trafic. Aflat la semafor, probabil iritat de traficul anevoios (pentru care este intotdeauna vinovata administratia si politia, niciodata acela care blocheaza intersectia fortand portocaliul ori soferul ce stationeaza pentru “mai putin de 5 minute” pe o artera sugrumata de trafic), acest sofer fumeaza tigara dupa tigara. Scrumiera masinii este limitata ca si volum, insa nervii soferului nu. Astfel ca, tigara dupa tigara, consuma sederea in trafic. Chistoc dupa chistoc – se ivesc pe carosabil urmele acestor frustrari. Aici am operat cu prezumtia de nevinovatie: vina o poarta scrumiera care si-a permis trufia de a nu fi fara fund pentru proprietarul iritat.

Daca nu este tigara, mai sunt doua lucruri care marcheaza trecerea soferului prin viata urbana – pet-ul ori ambalajul aruncat, fireste, tot pe geam. Este firesc: organismul uman este predispus deshidratarilor. Cu atat mai mult cu cat medicii imbie la 2 litri de lilchid pe zi. Oamenii disciplinati in fata sfaturilor profesionale, consuma lichide oriunde. Si nu se sfiesc sa arate asta. Ici colo, in plin trafic, peturi sinucigase zburda sub rotile paerticipantilor la trafic

Norma sociala indica cosul de gunoi ca si loc pentru depunerea deseurilor. Soferul este un individ caruia, in mod firesc, i se aplica acecasta norma. Concluzia fireasca: tomberonul lui devine orasul.

Cum de sunt eu iritata de un comportament de nu ma afecteaza in mod direct? Ok, ocolim discutiile cu clima, cu sfarsitul lumii din cauza incalzirii globale, cu gunoaiele ce sufoca, etc. Insa eu locuiesc in orasul pe care o categorie restransa de soferi (departe de mine gandul de a generalize abuziv!) il desconsidera si ii anuleaza calitatea de a nu fi o ghena de gunoi!

Ce vremi dureros de haioase traim: a nu fi tomberon este o calitate!